Un lucru nou despre pădurea de argint

Visele mele în care se intră printr-o uşă prea înaltă şi prea largă s-au transformat în mici anomalii cotidiene. Apare un fost prof care scuipă sîmburi de gutui, altcineva îşi vîră o cheiţă în ureche, ce mi-e drag apare învineţit. Mă micşorez pînă ies pe mîneca unei bluze sau cineva mă învaţă să cos. De bună seamă aerul tomnatec pe Bahlui e mai spre primăvară bezmetică. Dimineaţă am zărit un melc făcîndu-şi drum pe trotuar, m-am temut pentru viaţa lui. Deşi pe aici mai toate vietăţile sunt primite şi trăiesc în pace. Cîteodată şi necunoscuţii mai intră în vorbă, cu suspiciune şi speranţă.

Hoinărind pe pămînturli domnului F., mă trezesc că am nevoie de contragreutate. Sau mă rog, contrauşurătate. Ziare locale, terifiante ca stil şi apariţie, ziare naţionale, terifiante şi ele, un chat plin de mutriţe, Bukowski (cum citeam eu şi mă gîndeam ca bumerangul la Cohen, termin cartea, mă uit pe coperta ultimă, se spune ceva de cîntecele lui Cohen – enervantă senzaţie de descoperire a americii), o revistă mai veche, liste de cumpărături. Tot ce-i sau ce pare iresponsabil, superfluu.

Mă bucur că l-am regăsit pe andreiard. În plus, o răutăciune: tocmai cînd mă aflu în avîntul blogscriitoricesc, închid un capac peste postarea neterminată. O să ajung ca o damă roşcată pe care-am văzut-o cîndva, să încep a spune o întîmplare, aparent palpitantă, repede şi accentuat, să mă opresc în mijlocul poveştii şi să repet şi să repet.