Mie dor de noi din viitor, de noi care am putea deveni. Paradoxal,nu? Și totuși mie mi-e dor. Eu în rochița mea care îmi scoate în evidență copilăria, tu în ghetele care au văzut atît de multe. Trecut de miezul nopții, iar noi ne ținem de mînă, plimbîndu-ne în parc. Adierea vîntului mă zgribulește și tu, ca un adevărat bărbat, îmi oferi cămașa care o porți de-asupra tricoului. Eu te îmbrățisez în semn de mulțumire. Apoi simt cum jazz-ul îmi circulă prin vene și vreau să dansez. Îți spun iar tu mă înviți sub clar de lună la dans. E pustiu, noapte, felinare iar noi dansăm. Îmi las capul pe umărul tău, iar tu îmi iai mîna și o pui pe pieptul tău, ca să-i simt bătăile inimii. Durează o eternitate.
Te întreb ce iubești cel mai mult la mine. Tu nu poți alege, și spui despre felul cum arăt dimineața și cît de naivă sunt. Te cred. Nu te întreb dacă mă iubești, dar ți-o declar eu în schimb. Te gîndești că suntem norocoși că ne-am văzut în ziua ceia. Eu nu trebuia să fiu acolo. Întimplăre. De cîte ori ne-am întilnit din întîmplare pe străzile orașului? Toate drumurile ne uneau. Eu cînd îți simțeam lipsa treceam pe lingă colțul străzii unde ne-am îmbrățișat ultima dată.
Mai știi că zîmbetul meu a devenit frumos cu adevărat doar atunci cînd tu ai spus că e așa.
Iar eu, eu mă topeam cînd te vedeam, simțeam că toată ființa mi-e pătrunsă de fiori și că dacă nu te îmbrățisez imediat nu mai rezist. Tu știai?
Și iată-ne în viitor, unde dansăm sub clar de lună, unde îți auzeam inima că bate doar pentru mine, unde timpul stă în loc.
Mie dor de noi din viitor.
