În copilărie ţineam minte cu sfinţenie două cifre, două date: ziua mea de naştere şi ziua mamei. Pe urmă, evident, nu puteam neglija zilele de naştere ale celorlalţi membri ai familiei noastre, sărbătorile cu roşu în calendar, Paştele, despre care nimeni nu pomenea deschis, dar într-o solidaritate tacită, toţi îl aşteptau şi se pregăteau pentru el. De Paşti ne îmbrăcam de sărbătoare şi dacă ne întâlneau pe drum preşedintele colhozului, directorul şcolii sau alţi activişti, ştiam că lor nu trebuie să le spuneam „Hristos a înviat” şi trebuia, prin atitudinea noastră, să creăm impresia că ne ducem în ospeţie la rude şi nu „umblăm de-a ouăle”. Activiştii erau mai crânceni, ei îşi făceau mai conştiincios treaba, pe ei trebuia să-i ocolim cu mai multă atenţie, pentru că ei ne urmăreau şi apoi ne pârau la şcoală, iar pe părinţii noştri – la cârmuire. Iar noi trebuia să ajungem la nănaşi tocmai în alt capăt al satului, deci aveam de ocolit mai multe pericole. Dacă nu ne duceam la nani de Paşti, se supărau şi ne certau şi părinţii.
Nu i-am făcut niciodată cadouri sofisticate mamei. La şcoală pregăteam împreună cu alţi copii ilustrate din hârtie colorată, flori (întotdeauna garoafe roşii) din stofă, hârtie şi şerveţele pentru care făceam tulpini din salcie, pe care o înveleam cu aţă verde, hăsa sau hârtie colorată şi mărţişoare pentru sărbătoarea de 8 Martie. Iar mai târziu, brodam şerveţele, pe care le tăiam din valul de prosoape ţesute de bunica mea Catinca, Dumnezeu s-o ierte.
Şi pentru că mama e născută pe 29 martie, nu puteam să repet cadoul. Recunosc, nu ştiu câţi dintre voi aţi făcut la fel, se întâmpla să i le dărui încă odată şi pe 29 martie. Îi mai cumpăram cu fratele flori artificiale din burete, care erau în comerţ la acea perioadă şi cutii din plastic, un fel de imitaţie pentru cutiile de bijuterii de altă dată, doar că mama păstra în ele aţa sau mărunţişul.
Mai pe urmă, îi cumpăram mamei de ziua ei, împreună cu fratele, o broboadă sau o eşarfă şi îi aduceam flori din pădure. De la tata mama a primit o singură dată cadou de ziua ei, un furou de mătase. Eu nu ţin minte întâmplarea, mi-a povestit mama că asta s-a întâmplat când era foarte tânăra (ea pe mine m-a născut la 19 ani şi jumătate). Toţi banii din casă au fost întotdeauna la mama. De ziua lui, tata primea o cămaşă. De ziua noastră, mama ne cumpăra ceea ce credea ea că avem noi nevoie şi ea întotdeauna ştia de ce avem noi nevoie, ori noi ne bucuram foarte mult pentru că înainte la magazin aduceau foarte rar marfă nouă.
Mama primea de la colegele ei seturi de pahare, ulcioare, prosoape. Rar, foarte rar, mama invita oaspeţi de ziua ei sau de ziua tatei. Veneau la noi nanii sau vreuna din surorile ei şi mama îi ospăta cu ce avem prin casă. Ziua de naştere a mamei a fost întotdeauna o zi lucrătoare. Dacă pica în zi de duminică, în ziua aceea mama făcea colţunaşi sau plăcinte. În celelalte zile se ducea la vetre, la tutun.
Pe urmă, când am început să am banii mei, nu am ştiut niciodată ce cadou pot să-i fac mamei mele. Şi îi cumpăr broboade, bluze sau ştrampi. De ele se bucură întotdeauna ca un copil. Şi mă gândesc că se bucură pentru că, într-adevăr are nevoie de ele şi pentru că niciodată nu o ajung mâinile să-şi cumpere ceea de ce are nevoie cu adevărat, ci atunci când are un ban, se străduie să acopere cheltuielile din gospodărie, să ne bucure pe noi şi, mai ales, pe Smaranda.
De ziua mamei, de fiecare dată, în fiecare an, am trăit emoţii stranii. Îmi dă fiori, de parcă ar fi ziua mea. Şi nu genul acela de emoţii care presupun cadouri, felicitări, atenţie din partea celor din jur, ci un soi straniu de bucurie. Bucuria vieţii cred eu aşa se manifestă. Recunoştinţa că astăzi s-a născut cea care te-a adus pe tine pe lume şi astfel de emoţii sunt greu de transmis în cuvinte, de explicat, deşi ştiu că fiecare dintre noi simte la fel. De asta noi acasă toţi, chiar dacă nu aveam genul de petreceri pe care îl pregătim acum copiilor de ziua lor, aşteptam cu nerăbdare ziuia de naştere. Chiar dacă acea zi de naştere nu se deosebea, poate pentru alţii, de alte zile, care mai fuseseră şi care le-au urmat.
Sentimentul este mai profund astăzi când sunt şi eu mamă şi când la datele importante din viaţa mea s-a mai adăugat şi ziua de naştere a copilului. Mai mult chiar, ziua în care s-a născut Smaranda, a eclipsat toate celelalte sărbători în familia noastră şi cred că ziua mea, ziua soţului, dar şi ziua mamei mele o sărbătorim de ziua ei, de ziua Smarandei. Ciudată teoria asta, dar bucuria vieţii se manifestă în continuitatea ei.
La Mulţi Ani, Mamă! Îţi mulţumesc pentru cea mai fericită copilărie din lume, pentru că fericirea fiecărui copil este să aibă o mamă.
