Constat astăzi cu tristeţe că în acest jurnal virtual trec în ultima perioadă mai multe pierderi. Şi regret că încă nu reuşesc să-mi transform mai des gândurile în rânduri, chiar dacă ştiu exact că asta m-ar ajuta să mă disciplinez şi poate chiar ar mai adăuga un rost existenţei mele. Curios, tocmai mi-am făcut mia culpa şi nu am niciun gând de uşurare, deoarece încă nu sunt sigură că voi reuşi şi că vreau să mă dau la brazdă.
Mă doare plecarea unor oameni din cauza unor boli incurabile care au întinerit teribil în utlimul timp şi după fiecare caz îmi spun că voi fi mai atentă la alimentaţia mea şi a familiei mele, că îi voi soma să consume mai puţină sare, dulciuri şi alimente nesănătoase, să ducem un mod de viaţă sănătos, pentru ca măcar să nu ajungem pe mâna medicilor. Pe urmă înţeleg că oameni care au avut o viaţă echilibrată mor din cauza unor afecţiuni pe care, prin modul lor de viaţă, tocmai le-au combătut şi rămân descurajată. În jurul meu sunt atâţia oameni care trăiesc pentru binele familiei lor, de dragul celor pe care îi iubesc şi cred că doar îndemnul să aveţi grijă de cei dragi, să fiţi atenţi la tot ce li se întâmplă, ne mai poate ajuta cât de cât să îndreptăm lucrurile atunci când încă nu-i târziu. Şi pentru că anumite lucruri în viaţa asta sunt totuşi inevitabile, cred că trebuie să ne comportăm cu cei care ne înconjoară astfel încât, indiferent de ce li s-ar întâmpla sau ni s-ar întâmpla, să nu ne simţim vinovaţi în faţa lor.
Vestea morţii lui Mircea Guţu m-a întristat enorm astăzi. S-a stins în floarea vârstei un om de omenie, un artist talentat, un altruist. Îmi amintesc de rarele clipe pe care le-am petrecut împreună cu el. Zece ani în urmă l-am cunoscut şi ne-am întâlnit de câteva ori pentru interviuri, apoi m-a invitat la ziua lui de naştere, în clădirea de pe str. Bucureşti 68, unde avea studioul, a fost cu fiica lui la emisiunea Barometru, la radio şi de atunci nu ne-am mai intersectat decât foarte rar. Ne-am întâlnit de câteva ori cu ocazia unor spectacole oferite de Anastasia Lazariuc la Chişinău, cu care lucra… Şi orice artist vă va spune că pentru organizarea unui concert live, mai cu seamă în aer liber, din 2000 încoace, un specialist mai bun ca el nu găseai la noi.
Şi în asemenea clipe, când conştientizezi câte vise a curmat o boală şi câte familii a îndoliat, ajungi să o urăşti, să te temi de ea şi să te întrebi ce poţi face ca să nu-i cazi pradă şi tu, şi cei din preajma ta.
Pentru mine se apropie de sfârşit o săptămână tristă. Pe 13 martie, ziua în care se împlineau 18 ani de la moartea prematură a fratelui meu, Sergiu, citeam pe internet o istorie similară despre un zbor frânt, la fel, în plină ascensiune. Şi am plâns. Nu am cunoscut personal această persoană, îmi amintesc vag despre evoluţiile ei din „Abracadabra”. Dar Mica, Michaela Nicolăescu, a murit astăzi la fel de subit şi din cauza aceleeaşi boală ca şi fratele meu – ciroză hepatică.
Şi pentru că internetul e plin de deştepţi şi pricepuţi, citisem un comentariu în care cineva, foarte curios vroia să afle care dintre principalele cauze ale cirozei hepatice au fost motivul bolii ei. Indicate fiind drept cauze principale abuzul de alcool şi hepatitele cronice virale B, C şi D. Alte cauze sunt reprezentate de hepatita autoimună, steatoza hepatică non-alcoolica (boală caracterizată prin acumularea de grăsimi în ficat), boli ereditare (boala Wilson, hemocromatoza, mucoviscidoza etc.), ciroza biliară primitivă sau secundara, hepatite toxice şi hepatite medicamentoase.
La fel am fost întrebată şi eu de nenumărate ori de cei care aflau că fratele meu a murit la 16 ani. Cei care insinuează că aşa le trebuie celor care duc un mod de viaţă vicios, ar fi mai bine să-şi facă cruce şi să nu dorească niciodată nimănui, nimic rău. În genere, ar trebui să mai zăbovim cu concluziile şi să ni le facem pentru noi, întrebându-ne mai întâi dacă suntem în drept să judecăm pe alţii.
Există o sumedenie de motive care declanşează boli necruţătoare în organismul nostru. În cazul fratelui meu vina au purtat-o o serie de erori. În urma unui incendiu a cărui victimă a fost în copilărie, i-au rămas arsuri pe jumătate din corp. Din aprilie 1984, până în august, s-a aflat în spital la Chişinău. Primele două luni a fost în reanimare. A suportat 11 operaţii şi o mulţime de transfuzii. Deşi eram mică, îmi amintesc cum, periodic, tata îşi ducea colegii la Chişinău, ca să doneze sânge pentru fratele meu. Iar mama îmi spunea că îi făceau şi transfuzii direct, de la persoana donatoare. Atunci coşmarul s-a sfârşit. La finele verii mama s-a întors cu fratele meu acasă. Îmi amintesc doar că la scurt timp a făcut gălbenări, dar pe urmă, timp de 11 ani, Sergiu n-a mai fost bolnav niciodată. Odată doar şi-a rupt mâna, l-au dus la spital, i-au pus-o în ghips şi atât.
La începutul lunii februarie 1995 a răcit. Tuşea şi devenise palid. Eu observasem că se îngrăşase un pic şi-l tachinam, pentru că era slăbănog şi înalt (şi de asta tot îl tachinam uneori). Mama l-a dus la spital în Dubăsari. Medicul de acolo i-a spus că e răcit şi l-a internat. Peste trei zile a fugit din spital, a venit pe jos acasă, mi-a spus că stătea în salon cu nişte cazaci destrăbălaţi. Şi pentru că tusea se înteţise, mama l-a dus la Criuleni. A venit singură acasă şi cu o veste care ne-a paralizat. Avea ciroză hepatică. Şi-i mai rămăsese cel mult o lună să trăiască, aşa i-a spus medicul. Ficatul era în descompunere avansată. L-au oprit în spital să-i scoată apa de la ficat, ea era sursa îngrăşării lui. Noi nu i-am spus lui nimic de prognozele medicului, dar toată perioada aceea, eu cu mama ne feream de restul familiei şi plângeam. La şcoală, auzeam pe coridoare copii şuşotind că fratele meu va muri.
Sergiu s-a întors acasă peste o săptămână şi îmi amintesc şi acum istoriile pe care mi le povestea despre colegii şi colegele lui de spital. Se mira de ce nu-l mai pune nimeni la lucru prin gospodărie, de ce nu insistăm să se ducă la şcoală şi era nervos că nu-i trece boala să se ducă măcar până la pădure, se desprimăvărase şi tare îşi dorea să meargă acolo după pur şi urzici, după uscături pentru foc… Ne-am dus de-o plimbare la pădure cu o săptămână înainte de tragedie: eu, el şi un măhălean (Alioşa Grigoriev). Ne ruga s-o luăm mai încetişor, pentru că obosea. I-a strâns flori mamei. La pat a stat mai puţin de o săptămână. A murit luni, 13 martie, afară baba Odochia îşi făcea mendrele, ba era soare, ba ningea şi ploua laolaltă, eu eram cu el în casă, mama se dusese la primărie să ceară nişte bani pe listă (era încă perioada când salariile se dădeau odată pe an), dar îi promisese lui Sergiu că-l duce a doua zi la Chişinău, la medicul care l-a operat când el era mic şi l-a salvat, nici atunci medicii nu-i dădeau nicio şansă de viaţă, iar tata şi fratele meu mai mic ieşiseră la colţ să vadă dacă nu se întoarce mama de la primărie.
În noaptea care a urmat după înmormântare, l-am visat. Îmi spunea că în noaptea acea nu s-a simţit singur în cimitir, au trecut să-l vadă două fete pe care le cunoscuse în spital la Criuleni. Nu ştiu de ce, dar şi atunci, şi peste atâţia ani, îmi amintesc doar numele uneia – Viorica.
În anii care au urmat am evitat pe toate căile posibile să am treabă cu spitalul. Mie spitalul încă mi se asociază cu moartea şi nenorocirea.
Sistemul sanitar din Republica Moldova îmi sporeşte pe zi ce trece această fobie. S-ar putea să dau greş, încerc să fiu optimistă, dar nu-mi reuşeşte.
