Care este cea mai răspândită frază pe care o auzim de la părinţi şi pe care o repetăm şi noi când devenim părinţi? Doar un singur indiciu, începe cu condiţionalul „dacă”… şi nu mă mai pot opri: „Dacă eu nu am învăţat, măcar copilul meu să înveţe”, „Dacă eu nu am plecat, măcar copilul meu să plece”, „Dacă eu nu am avut, măcar copilul meu să aibă”, „Dacă eu nu am văzut, măcar copilul meu să vadă”… E firesc să ne dorim pentru copiii noştri oportunităţi mai bune, dar nu trebuie să fim egoişti şi să pretindem de la ei continuitatea visurilor noastre.
Mă refer la părinţii care nu fac copii „ca să aibă cine le da o cană de apă la bătrâneţe”, ci la acei care cresc un copil din dorinţa să facă lumea mai bună.
Îmi creşte şi mie o mândreţe de fată. Şi cam de pe când a început să vorbească şi să-şi exprime punctul din vedere nu prin emoţii şi bătutul cu piciorul în pământ, ci prin fraze coerente, cu argumente pe care le-a gândit ea singură, eu am renunţat să fac în mintea mea posibile scheme pentru viitorul ei luminos şi am învăţat s-o ascult şi s-o îndemn şi pe ea să se asculte. Pentru că ştiu că va fi fericită doar atunci când va avea satisfacţia că este liberă să facă ceea ce simte ea că vrea să facă, să fie cu cine simte ea că vrea să fie, să trăiască astfel încât să ştie că doar ea este responsabilă de cât şi ce primeşte de la viaţă.
Poate părea iresponsabilă pentru alţi părinţi tactica mea, dar nu intenţionez s-o învăţ pe fiica mea cum să trăiască. O cam las de capul ei, să decidă singură, să mai şi greşească uneori şi să simtă consecinţele pe propria ei piele (evident, dacă greşeala nu-i face rău, ci îi este doar de învăţătură).
Nu vă grăbiţi să mă acuzaţi că nu mă ocup de educaţia copilului, ba chiar consider că această tactică îmi solicită mai multă concentrare şi tact: o provoc la discuţie, o ghidez ca să ajungem la un compromis, să accepte uneori lucruri pe care i le propun şi care consider că îi sunt necesare, dar într-o astfel de manieră încât să pară că ea le-a ales şi chiar să şi le asume.
Parcă îmi aminteşte de cineva în momentele în care insistă pe a ei fără să ia în seamă avertizările mele şi atunci o las să facă aşa cum crede, pentru că ştiu că în scurt timp se va apropia de mine şi îmi va cere ajutorul sau îmi va povesti experienţa pe care a avut-o şi concluziile pe care şi le-a făcut. Îmi muşc limba de câte ori îmi vine să exclam ”Dar nu ţi-am spus eu că aşa se va întâmpla?! De ce nu mă asculţi?”
Din momentul în care fata mea a început să frecventeze grădiniţa, am înţeles că trebuie să-i acord mai multă atenţie şi timp. Vreau să ştiu tot ce se întâmplă la activităţi, ce mănâncă, cu cine s-a jucat, ce rol a avut ea în povestea pe care a născocit-o cu colegele. Analizez îndelung desenele pe care le primeşte la grădiniţă de la colegi, pe cele pe care le pregăteşte ea pentru colegi. Încerc nu doar să înţeleg cum arată lumea prin ochii ei, ci să intuiesc poziţia ei în primul colectiv social în care s-a încadrat.
Nu neg, mă încearcă emoţii cumplite în legătură cu şcoala. Mi-e frică că nu va reuşi să se disciplineze, să se manifeste, că disciplinile nu vor fi pe înţelesul ei, că eu nu voi putea s-o ajut cu temele. Că îi va fi greu să se despartă de colegii de la grădiniţă şi să se concentreze la şcoală…
De la finele anului trecut, şi mie, şi soţului, au cam început să ne fugă ochii după reclame ale unor centre care oferă programe de dezvoltare preşcolară, şi asta nu pentru că nu am avea încredere în educatoarele de la grădiniţă, ci, pentru că aşa cum spuneam mai sus… „dacă noi nu am avut parte de aşa ceva…”
Iar dacă sincer, vreau să-şi asume cu plăcere noi responsabilităţi, să accepte că în orice colectiv poate să-şi facă prieteni buni şi amuzanţi, să se distreze şi să înveţe.
Greul constă în faptul cum să alegi din diversitatea de propuneri şi oferte pe cea mai potrivită pentru copilul tău. În primul rând, instituţia care se va ocupa de pregătirea preşcolară a copilului meu trebuie să aibă actele în regulă şi să nu fie la început de cale, programul să fie coordonat cu Ministerul Educaţiei, personalul – bine instruit şi cu experienţă în domeniu, copilul să înveţe o limbă străină prin intermediul unor activităţi cât mai artistic posibile, iar ambianţa – cât mai luminoasă, prietenoasă, creativă. Şi de parcă mi-a citit cineva gândurile, am dat săptămâna trecută curs unei invitaţii şi am mers în ospeţie la Centrul Educaţional Quo Vadis. Şi nu m-am hotărât să iau doar un curs de dezvoltare timpurie pentru week-end, ci îmi fac planuri deja şi pentru cursurile de pregătire pentru şcoală şi chiar after school. Dacă v-am stârnit curiozitatea, vă îndemn să studiaţi oferta Centrului Educaţional Quo Vadis, s-ar putea să intereseze pe mulţi părinţi şi adulţi, pentru că serviciile lor cuprind cam toate categoriile de vârste, începând de la micuţi de doi ani şi toate sferele de interese şi domenii de activitate.
Şi pentru a fi în rând cu copilul meu, m-am înscris la un curs de limbi străine, tot acolo. Să trăim împreună experienţa unui început şi să ne împărtăşim una alteia impresiile şi experienţa.
Dacă aţi trăit şi voi experienţe asemănătoare, vă invit să mi le împărtăşiţi.
