De parcă a fost mai ieri, anii studenţiei mele au avut totuşi câteva ingrediente care-i fac diferiţi de anii studenţiei de astăzi. În toamna îndepărtatului 1996, eram o fată foarte timidă (dar despre acest lucru ştiam doar eu), aveam o geantă plină de hârtii, multe dintre ele petice din caiete pe care, când şi pe unde apucam, scriam gânduri, pentru restul bagajului făcusem mari eforturi, lucrasem toată vara pe o normă întreagă alături de mama la tutun, ca să pot să-mi cumpăr o pereche de pantaloni, o geantă şi o pereche de pantofi pentru a veni la Chişinău. Bluza, într-o stare excelentă, o aveam din vara precedentă. Nu spusesem nimănui la ce facultate am dat admiterea şi nici nu spusesem că am fost admisă.
Îmi amintesc şi acum aula 405 din blocul principal al USM, unde în primul an făceam ore tot torentul, tot acolo ne-au adunat ca să facem cunoştinţă. Eram trei grupe de copii, în jur de 80-90 de tineri (6 flăcăi şi restul fete), majoritatea dintre noi veniţi din satele Moldovei.
Pe fetele din capitală le recunoşteai din prima: erau mai dezinvolte, mai deschise spre comunicare, îmbrăcate cu gust. Astăzi deja faci cu greu diferenţa dintre fetele venite la studii de la ţară şi cele de la oraş, pentru că majoritatea părinţilor şi într-un caz, şi în altul, lucrează peste hotare şi ambele categorii sunt îmbrăcate aproape la fel. Eu am avut parte de colege minunate. Fusesem repartizată în grupa I şi majoritatea dintre colegele mele erau din oraş. Faptul că la început făceam orele de studiu cu întreg torentul, ne-a oferit posibilitatea să cunoaştem îndeaproape şi să legăm prietenii cu colege din alte grupe.
Aşa s-a întâmplat că în primele luni de studii eu eram mai aproape de fetele din grupa a II – Luciana Belâi, Ina Ţurcanu, Liliana Viţu, întâmplarea făcea să ne aşezăm alături şi după câteva zeci de minute în care încercam să ne strunim atenţia spre profesor, o mai lăsam baltă şi începeam fiecare să notăm la sfârşitul caietului altceva decât conspecte.
Îmi amintesc exact cum am cunoscut-o pe Ina. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost coafura – avea părul tuns periuţă. Un păr des, într-o culoare plăcută, castanie şi tăiat aşa de scurt, ce gusturi o fi având şi fata asta?!, m-am gândit eu în sinea mea, care aveam firul rar şi semiondulat şi care de ani buni încercam să mi-l cresc lung. Apoi i-am remarcat tenul de porţelan, ochii verzi şi, evident, nasul grecesc. Purta un pulover cu gât, de culoare olive şi o pereche de blugi deschişi la culoare. Cred că în viaţa mea n-am văzut femeie care să arate atât de chic în blugi. Nici pe modelele din reclame blugii nu arătau atât de perfect, asta în pofida faptului că Ina nu purta pantofi cu toc şi nici nu făcea uz de alte artifici ca să-şi pună în valoare feminitatea, dar deborda de ultrafeminitate. Era o persoană foarte discretă şi avea gusturi rafinate.
Într-una din zilele acelea când eu îmi făceam notiţe de cealaltă parte a caietului, iar profesorul ne vorbea despre Istoria Religiilor, Liliana Viţu m-a întrebat dacă nu vreau să-i dau un text pentru revista „Umbra”. Era o revistă a Liceului „Mircea Eliade” (2 coli format A4), de care se ocupau şi Liliana cu Ina, scoasă la xerox, dar pentru acele vremuri – o adevărată comoară, absolut diferită de toate ziarele care apăreau la noi şi, în special, făcută de tineri, adică în felul cum o vor şi o simt tinerii, fără implicarea unor mentori veşnic tineri care împart banii din granturi şi decid ce teme i-ar preocupa pe tineri şi cum ar trebui să fie acestea abordate. Era o revistă liberă. I-am dat un text Lilianei şi aproape într-o săptămână, Ina mi-a adus un exemplar de revistă cu textul meu şi mi-a spus că îi place cum scriu.
Nu cred că cineva dintre colegii mei de facultate au altfel de amintiri decât senine, duioase, respectuoase pentru Ina. Pe parcursul anilor, atât eu, cât şi ea, şi Liliana, şi alţii, am cam chiulit, motivat de la lecţii, începusem să lucrăm şi ne arătam la facultate la seminare, colocvii, sesiuni, deci ne-am întâlnit extrem de rar. Şi, din păcate, tot mai puţin m-am întâlnit după absolvire cu fostele colege. Aşa s-a întâmplat că eu am aflat mai târziu despre faptul că Ina s-a căsătorit şi că a născut.
Peste ani am reînnoit oarecum indirect relaţia noastră, prin Mihai Coreţchi, pe care îl cunoşteam încă de la Radio Moldova, perioada în care activa la Modern Club 805. De la Mihai aflam ce mai face Ina, cum creşte Armand.
Cu Ina m-am întâlnit înainte să plece împreună cu familia la Londra. Am băut un ceai din alea la plic, de 7 lei, la Gălbenuşul de pe Ştefan cel Mare, în apropiere de Ambasada Federaţiei Ruse în Republica Moldova, am discutat nişte mărunţişuri şi ne-am spus că ar fi cazul să ne vedem mai des.
Apoi au plecat. La inceput vorbeam cu Mihai prin Messenger despre cum se integrează ei la Londra şi mă miram în sinea mea cum s-au găsit atât de potrivit ei doi şi îmi imaginam ce frumos trebuie să fie traiul lor, departe de noi, când se iubesc atât de mult şi când cu umorul lor specific, ştiu să facă faţă încercărilor vieţii.
Apoi ne-am regăsit pe reţelele de socializare şi am mai schimbat amabilităţi. În toamnă am rămas surprinsă să văd o fotografie a Inei în care coafura ei era chiar mai scurtă decât cea pe care o cunoşteam din facultate. Era clar că fusese rasă pe cap. Am încercat să alung din mintea mea primul gând care apare în astfel de situaţii şi mi-am spus că probabil este iar vreun experiment al ei, n-ar fi fost prima dată. Deşi am avut bănuieli, nu am îndrăznit să mă interesez de la fostele mele colege cu care Ina ştiu că a ţinut până la urmă legătura. Ştiind cât de discretă a fost, am înţeles că tot ce pot face este să-i respect intimitatea. Ce altceva s-ar fi schimbat dacă aş fi aflat atunci? Nu cred că avea nevoie de încurajări, cuvinte şi regretele altora, nici măcar n-aş fi îndrăznit să i le ofer, aş fi căutat, pur şi simplu, mai des capăt de vorbă cu ea, aş fi întrebat-o despre nimicuri.
Nu am avut curajul s-o abordez direct, dar recunosc, am răsfoit cu multă atenţie albumurile ei foto. Am felicitat-o pe 4 decembrie, de ziua ei şi mi-a mulţumit.
Pe 28 decembrie am plâns toată ziua, când am deschis facebook-ul. Ştiam că nu putem întoarce nimic, dar a fost ca şi cum ai pierde un om din familie. Cancerul a lovit-o nemilos la o vârstă atât de frumoasă şi nu a iertat-o că nu i s-a supus din prima încercare. În ziua aceea i-am descoperit blogul şi-l citesc din scoarţă în scoarţă a nu ştiu câta oară.
Sâmbătă, 29 decembrie, am participat alături de câţiva foşti colegi ai ei şi câţiva membri ai familiei la un prohod la biserica „Schimbarea la faţă”, sfântul locaş unde ea cu Mihai şi-au unit destinele. Din mijlocul bisericii, de pe masa împodobită cu flori şi cu obiectele de care avea nevoie preotul pentru oficierea slujbei, ne privea portretul Inei, cu expresia aceea a ei senină, duioasă, cu zâmbetul discret întipărit pe faţă – Ina noastră, cea pe care am iubit-o şi o vom purta în suflet toţi, avea sufletul împăcat.
Ca şi atunci, în 1996, când mi-a spus că îi place cum scriu, astăzi Ina îmi dă mult curaj şi citindu-i blogul, învăţ să-mi revăd şi rescriu comportamentul şi priorităţile.
Aşa cum avea să remarce la sfârşitul prohodului şi naşul ei de cununie, jurnalistul Victor Osipov: „Citindu-i blogul, m-am gândit că murind, fata asta îi învaţă pe alţii să trăiască”…
Azi, când pleci, îţi mulţumesc pentru lecţiile tale. Odihneşte-te în pace, Ina.
