În mine trăia demult atmosfera de sărbătorile de iarnă, dacă îmi amintesc bine era început de noiembrie și eu deja visam la braduțul din casă, cadouri, ceai cu scorțisoare, mandarine și familie. Pentru a nu izbucni din prea mult entuziasm, mi-am împărtășit gîndurile cu un prieten și atunci ne-am promis unul altuia “Anul acesta vom face tot posibilul să fie frumos, să fie altfel, să fim fericiți de sărbători.”
Deja e decembre și dacă așteptați să vă spun că nu ne-am ținut de cuvânt, vă dezamăgesc. Noi suntem înconjurați de sărbătoare și chiar ne distrăm de minune.
El a acceptat să organizeze alături de alți oameni o petrecere prin care noi am sărbători Anul Nou ( pentru că defapt ea s-ar desfașura mai devreme decât data oficială de 31) și aceasta, gîndindu-se la mine și la promisiunea de mai devreme. Și ieri petrecerea a avut loc.
Ce rochie să îmbrac? Să-mi prind părul sau să mă lăs iar influențată de dorința de a fi liberă? Tocuri? Cadouri?
Și totuși la ora 19:30 a trebui să intru pe ușă, timidă ca întodeauna, timiditate care aproape s-a epuizat pe parcursul serii, aproape. Țoți frumoși, fete elegante, băieți simpatici și atmosferă de magie. A urmat o seară foarte veselă, distractivă, concursuri, premii Oscar, prințul și prințesa balului, măști scoate de pe față la miez de noapte. Am zâmbit mult, oameni care nu m-au cunoscut m-au memorat ca o fată în roșul care zâmbea mereu, mai că mereu.
Pînă la urmă, o seară cu un amalgam de emoții și trăiri puternice și toate de fericire. Pentru că chiar am fost bucuroasă și mulțumită de ziua de ieri și nu vroiam să vină astăzi pentru că nu știam ce trebuie să urmeze.
Totuși… pentru că mereu există un totuși, ceva lipsea. Ce? Lipseam eu, personalitatea mea în adevăratul sens al cuvântului. Eram înconjurată de frica că m-am pierdut pe mine prin acest ritm de viață. Și spre dimineață, deja mă căutam disperată. Aveam nevoie să respir liber și nu îmi reușea. Prea multe emoții, emoții frumoase, nu zic, dar care mă copleșeau. Și cel mai magic, pentru că chiar a fost magic, ele s-au sters. Când? Cum? Când persoana despre care ziceam că nu-mi pasă, m-a îmbrățisat strâns. O îmbățișare ce mi-a părut că a durat cîteva secunde mai puternice decît cîteva zile. Atunci am înțeles că pe cît de colorați nu ar fi fost toți oamenii, pe cît de important era faptul că cineva a încercat să mă facă fericită în acea seara, pe cît de diversă a fost acea noapte, rochia mea a devenit roșie în timpul îmbrățișării. Filmul devenise din alb negru în unul color.
Și atunci am devenit și mai confuză, m-am găsit pe mine sau m-am pierdut și mai mult?
