Din start îmi cer iertare pentru lipsa de originalitate. Voi aborda, tangenţial, un subiect care stă pe buzele tuturor azi – sfârşitul lumii şi zăpada. Făcând uz de această temă, eu însă nu urmăresc să-mi fac raitng pe „gazeta mea de perete” vitruală. Profit de o rară ocazie de a mă întoarce în timp.
Când am deschis azi ochii, am văzut geamul alb de zăpadă. Afară se auzea un dialog monoton între lopata lucrătorului de la salubrizare şi asfalt.
M-am apropiat de geam şi am simţit că mă întorc în timp. În odaia mea de la Holercani, cu spatele lipit de sobă, priveam prin geamul cel mare cum beciul şi merii îşi pun cuşmă de zăpadă. Avea cuşmă şi stogul de ciocleji ai vecinilor, părinţii lui Colică Jalauc, dirijorul primei fanfare de fete din Moldova, care atunci făcea armata… Iar tata ştiu că e acolo de unde se aude lopata. Şi în astfel de momente chiar vine sfârşitul lumii.
Nu dormi, dar fiecare rămâne în lumea lui, acolo unde se întâmplă lucruri numai de noi ştiute. Privind cum cad fulgii de zăpadă, simţi că numai tu exişti şi restul e alb şi tăcere. Şi nu ţi-e foame, nu ţi-e sete, nu ţi-e frică şi nici dor. Şi timpul se opreşte, şi nu poţi să te gândeşti la nimic, urmărind cum fulgii se aştern în tăcere peste tot.
Un astfel de sfârşit al lumii e o binecuvântare, o terapie. Şi indiferent cât ai fost cufundat în această albă neştire, acolo, în adâncul fiinţei tale, lucrurile, grijile, gândurile, se aşază în ordinea corectă.
După câteva ierni sure, am şters din toate calendarele mele acest anotimp. Acum a revenit. Şi nu ştiu de ce, pe lângă cuşma rotundă de zăpadă a beciului nostru, acum îmi vine în gând o iarnă în care tata a schimbat podelele în odaia cea mare.
Podelele erau pentru mine ca nişte sertare la care nu aveam acces. Printre ele dispăreau în veşnicie ace (o raritate în casa noastră, mereu nu le găseam), copeici de 5, de 10 şi 50 şi când măturam, peste ele se duceau firimituri. Iar noaptea, uneori, auzeam cum sub podele şoarecii cărau nuci.
În copilărie, eram convinsă că dacă am scoate podelele, acolo am găsi o lume ca a noastră, numai că în miniatură, în care trăiesc oameni care au nevoie de ace, de copeici, care se tem de şoarecii ce le mănâncă nucile…
Tata a schimbat podeaua când eu nu eram acasă şi habar n-am ce a văzut şi a găsit el cu mama când au scos vechea podea. Cert este că noua podea, cu scânduri albe, curat mirositoare, mă speria. Deoarece trebuia să aşteptăm până în primăvară ca s-o dăm cu vopsea, crăpăturile ei îmi păreau mai mari, o scândură, îndelung şi atent şlefuită de tatăl meu scotea totuşi la iveală un nod cafeniu, ca un cancer în carnea ei albă. Îmi era teamă să le spăl, de frică să nu iasă şoareci flămânzi din crăpăturile acelea în care, deşi îmi păreau enorme, nu se mai duceam nici copeici, nici ace şi nici firimituri.
Şi afară ningea ca la un sfârşit de lume, şi ritmul fulgilor aceia aveam impresia că acoperă crăpăturile din podeaua noastră şi lumea aceea de sub podea care dispăruse odată cu ninsoarea şi în amintirea mea n –a mai revenit nicicând.
Însoţesc acest text cu o fotografie de pe peretele virtual al lui Anatol Ştefăneţ. Eu nu voi face poze la geam cu iarna asta, din geamul de pe Coşbuc nu se vede cuşma de zăpadă a beciului nostru.
