Era o zi răcoroasă, trecuse o vară scurtă și déjà mirosul toamnei intra în plămâni, însa abea în acea zi ea s-a trezit cu toamna în sînge. Cînd să iasă afară începuse a ploua. Umbrelă, vînt, frig. Plus la toate ea încă mai era și puțin răcită. Își făcea griji că ceaiul de ieri își va pierde efectul daca va alerga mult prin ploaie.
Seara, ajunsă acasa, a lăsat pantofii înalți la ușă, își dădu drumul la părul lung și dorinic de libertate, s-a demachiat, și arăta mult mai frumoasă, mai rebelă. Obosită dar plină de viață visa la ceva dulce. Tort! Ea își spuse că vrea tort, că nu poate trai astăzi fară el. El-cine? Tortul sau El?
Avea o săptămână de când se gîndea în fiecare zi la băiatul care nu o sunase de zile bune, îl ura, îl respecta, ținea la el, însa azi totuși … nu îi pasă de el. Pentru că ceva dulce iar fi făcut viața mai frumoasă. Era gata să ucidă pentru o bucată de tort. Afară ploua, zilele cu ploaie fără ceai și tort nu sunt zile frumoase.
Cineva sună la ușă, aruncă o privire spre oglinda. “Sunt neîngrijita, dar”. Deschide. A venit tortul. De ce? Îl acceptă fără ezitări. Îl primi și pe El în casă, un alt El defapt, unul căruia îi pasă de sentimentele ei. Apa era déjà fiartă pentru ceai, erau și două căni pregătite. Într-o cană o linguriță de zahăr, în alta doua. Ca de obicei.
Tortul. El se uita la ea și se minuna. Era așa fericită, ca o fetiță în dimineața de Crăciun. Mânca cu o poftă nemai întîlnită. Zîmbea șmecher, zîmbea naiv, zîmbea copilărește. Afară ploua neîncetat, era frig, dar ea simțea căldură în suflet. Și ce dacă plouă? Și ce dacă el nu sună de cîteva zile? Ceai și tort, rețeta perfectă în zile fără soare. Soarele era în ochii ei, sclipeau, erau plini de viață. Ceai și tort.
PS: articol scris într-o zi de toamnă… eu zic că a meritat să apară.
