Luând în calcul îndeletnicirea pe care o am, am văzut multe, multe spectacole. Şi ştiu că voi mai vedea încă suficiente. Anul acesta am luat o pauză de două luni după ce am urmărit, în alte două luni spectacolele unei întregi stagiuni a tuturor teatrelor din Republica Moldova împreună cu juriul de preselecţie al Galei UNITEM 2012 şi am revenit în sala de teatru, în calitate de spectator, încercând să-mi înfrânez şi cea mai mică tentativă de analiză critică.
Despre multe spectacole de teatru am scris, despre unele păstrând parametri tehnici ai unei cronici de teatru, despre altele – subiectiv, cu sufletul, deoarece m-au atins cu ceva personal, s-au pliat pe anumite situaţii parcă rupte din viaţa mea, din felul meu de a gândi, de a acţiona. Şi, de multe ori, revăzând cronicile deja scrise, parcă nu mai aveam nimic de adăugat.
În pofida faptului că am văzut un spectacol de „n” ori, şi acum, şi zece ani în urmă, şi mi-am dus la acest spectacol familia, prietenii, rudele, despre un spectacol am scris puţin. De două ori. Şi de fiecare dată nu am fost mulţumită de ce şi cum am scris despre acest spectacol. Despre „Anonimul veneţian” eu nu mă pricep să scriu, nici subiectiv, şi nici… respectând parametri tehnici ai unei cronici de teatru.
Pentru mine „Anonimul veneţian” este ceva foarte intim, eu nu prea obişnuiesc să împărtăşesc intimităţi, să fac condifenţe nimănui decât în cazuri extrem de rare.
Mi-e teamă că o să încerc acum să vă fac confidenţe şi nu mă voi ridica la nivelul „Anonimului veneţian”. Ca spectacol de teatru, „Anonimul” este un spectacol bunicel: pentru sala mică, minimalist – cu decor sumar, cu puţine costume, uzuale, necesitând puţine chletuieli. Un spectacol care încape într-o valiză. S-ar părea că în el se regăseşte puţină regie, mizându-se pe doi actori cu o experienţă şi o şcoală bună. În rest – joc actoricesc şi muzică.
„Anonimul veneţian” este însă o şaradă. Ni se dă o situaţie: se întâlnesc pe un peron de gară un El şi o Ea, iar noi, împreună cu actorii, terminăm gândul în propriile noastre inimi şi minţi. Iar Margareta Pântea şi Andrei Porubin sunt al naibii de potrivit aleşi pentru acest spectacol. Nu ştiu cum fac, cum reuşesc, dar se pricep să interpreteze o mie de chipuri de Ei şi Ele, întruchipează concomitent toate istoriile ştiute deja de viaţă ori, poate, istoriile şi iubirile noastre, ale tuturor, sunt, de fapt, una singură, pe care o personalizează fiecare dintre noi.
Viaţa, dragostea şi moartea sunt temele de bază ale acestui spectacol, sau, dacă ar fi să caracterizăm tema acestui spectacol printr-un singur cuvânt, ar fi VIAŢA, care se reduce, oricâte decenii ne-ar fi dat să trăim, la dragoste şi moarte. Actorii uită şi ei parcă de scenă, de teatru, de spectatori şi trăiesc acest spectacol ca pe propria lor viaţă, plângând, clacând, pierzându-şi controlul şi astfel apropiindu-şi tot mai mult spectatorii. Este un spectacol în care nu există cortină, distanţă dintre actori şi spectatori, „Anonimul veneţian”e un destin care se joacă în mijlocul altor destine.
Pe 2 decembrie, la iniţiativa Clubului Nostru, am mers împreună cu fetele cu blog să văd a nu ştiu câta oară acest spectacol (la sfârşitul serii, pe pragul Teaturlui Naţional, Andrei Porubin m-a întebat chiar: „Liliana, dar tu acâta oară ai văzut acest spectacol dacă Doina a fost deja de cinci ori la el?” Nu am ştiut ce să-i răspund, pentru că nu mai duc contul vizionărilor).
De această dată, vizita noastră la teatru a avut un scop nobil – să ajutăm nişte copii de la orfelinatul din Străşeni. Nu s-a făcut din asta o campanie mediatică, am fost împreună la teatru, am savurat plăcerea unui spectacol bun, ne-am rupt de lume pentru a face ordine în gândurile şi sentimentele noastre, pentru a ne revedea priorităţile în viaţă înainte de încheierea unui an, am discutat despre asta cu actorii şi din plăcerea noastră de a viziona un spectacol bun de pus pe rană, discret, am adunat cadouri şi bani pentru câţiva copii de vârstă preşcolară care împart aceeaşi pereche de ciubote şi aceeaşi căciulă iarna. Picii aceştia se bucură sincer pentru o cutie de pufuleţi, pentru cea mai mică atenţie venită din partea unui străin care binevoieşte să se poarte cu ei, măcar pentru o singură dată pe an, ca un părinte.
Iar „Anonimul veneţian” s-a potrivit parcă cel mai bine pentru acest scop.
Nu cred că vizionarea unui spectacol de teatru ne poate schimba radical viaţa. Cred însă cu tărie că un spectacol ne poate face să ne punem întrebări şi să găsim răspunsuri. Ne poate rescrie comportamentul şi schimba priorităţile în viaţă, iată de ce vă îndemn să mergeţi la teatru. Şi cred că veţi face o alegere foarte potrivită dacă înainte de presupusul sfârşit al lumii veţi viziona „Anonimul veneţian”, poate lumea voastră veche se va încheia şi veţi păşi cu dreptul într-o lume nouă.
