De ani buni ziua mea de muncă se compune din vizite şi întâlniri. Nu mai lucrez din redacţie, redacţia mea e acasă. Scriu seara, când toţi cei care lucrează au ajuns pe la casele lor şi se odihnesc. Descifrez interviuri, scriu impresii despre unele întâlniri sau fac reportaje de la evenimentele la care particip. Şi, evident, mă strădui să primesc porţia zilnică de comunicare „pe viu”, la care nu pot renunţa sub nicio formă.

Cred că nu există teatru sau muzeu din Republica Moldova unde, măcar odată pe lună eu să nu ajung  să beau o cafea sau un ceai verde, la unele ajung zilnic sau peste o zi. Mă strădui să anticipez unele evenimente, să discut cu oameni pasionaţi de meserii mai puţin profitabile, dar a căror muncă ne îmbogăţesc  spiritual pe noi şi ţara noastră.

Pe lângă vizitele de lucru, mai trec prin anumite instituţii să-mi revăd prietenii, să-i mai văd la ochi, să mă vadă ei pe mine, să-i mai întreb de sănătate. De minim două ori pe lună merg la frizerie, la cea din incinta hotelului Codru: odată să îmi aranjez bretonul şi altă dată – să mai pun ţara la cale cu un prieten bun al meu şi al familiei mele – Victor Micuşa, cu care ne leagă o prietenie de peste 10 ani. Astăzi a fost una dintre acele întâlniri. Grăbindu-mă să reuşesc să ajung la frizerie înaintea următorului client înscris pe lista frizerului, am auzit cu coada urechii o discuţie între două femei de vârsta a treia. Una dintre ele se interesa de activitatea celeilalte. Cea întrebată a ridicat vocea şi subliniind fiecare cuvânt a rostit apăsat: „А я не хочу продаваться!” Această declaraţie debordând de mândrie şi principialitate m-a făcut să încetinesc pasul şi să privesc mai atent protagonsitele conversaţiei. Era vorba de două femei cu vârste cuprinse între 70-75 ani, îmbrăcate modest. Scena se desfăşura la colţul străzii 31 August cu Puşkin, lângă Liceul Gh. Asachi. Una dintre femei vindea crizanteme şi periniţe, am avut impresia că sunt din grădina ei. Cealaltă, sprijinită într-un baston, îmbrobodită „în pălărie” cu o broboadă neagră cu floricele roşii, din lână, era o cerşitoare. Probabil i se terminase tura din faţa Bisericii Sf. Teodora de la Sihla şi era în drum spre alt punct strategic.

De ce v-am povestit astăzi acest fragment absolut irelevant din viaţa mea? Pentru că zilele astea am făcut o evaluare a experienţei mele adunate de-a lungul anilor, a comportamentului oamenilor care m-au înconjurat şi mă înconjoară şi am ajuns la o concluzie care s-a confirmat de fiecare dată. Şi anume, cel/cea care strigă că este incoruptibil sau că nu e de vânzare, aruncă fraza asta în gura mare şi în imediata apropiere a potenţialului cumpărător sau a intermediarului. Dar toţi, fără excepţii.

Cei cu adevărat oneşti şi valoroşi îşi cunosc preţul şi fără să recurgă la astfel de mizanscene ştiu să negocieze aşa încât să-şi vândă munca şi nu sufletul.