În 2001 am venit la FLUX în ziua în care îmi susţinusem licenţa cu nota 10, obiectul meu de studiu era emisiunea de autor pe care o realizam în acea perioadă la Radio Antena C – „Barometru”. Gazetăria era o îndeletnicire nouă pentru mine şi deşi în acea perioadă activam în radio de aproape cinci ani, în presa scrisă eram un novice, aveam doar experienţa „Jurnalului Naţional”, unde învăţasem să scriu reportaje şi realizasem interviuri cu personalităţi din domeniul artei, dar recunosc cu mâna pe inimă, le făceam mai mult după modelul interviului radio, meteahnă de care nu am scăpat totalmente nici astăzi: provoc omul să povestească, iar la redactat totul îmi pare atât de important, încât uit de rolul meu, uit să mai reduc din explicaţii, uit că a asculta e ceva diferit de a citi. Specializată în jurnalismul radiofonic, eram campioana frazelor lungi şi niciodată nu eram sigură cum funcţionează relaţia vurgulei cu predicatele.
La puţin timp după venirea mea la Flux, redactorul şef m-a anunţat că în urma închiderii ziarului Ţara, voi coordona în paginile de cultură activitatea câtorva autori care scriseseră la acel ziar. De altfel, la Flux a trebuit să mai însuşesc o abilitate – să colaborez cu autorii şi să redactez textele unora dintre ei, pentru a le da o formă gazetărească. Era o responsabilitate care îmi dădea multe frisoane, pentru că nu eram sigură de propriile-mi puteri şi îmi era o frică teribilă să redactez pe alţii. Redactorul mi-a spus că pe lângă textele lui Anatol Eremia şi Alexandru Gromov cu care colaboram în pagina de Cultură, va trebui să mai lucrez cu Gheorghe Vodă şi Valentin Mândâcanu.
În presa scrisă eu am început să lucrez ca şi la radio, adică am fost aruncată în valuri fără să ştiu să înot. La acea vreme Fluxul era cotdian şi în paralel cu ediţia la zi, pregăteam ediţia săptămânală. Eram într-o permanentă căutare de subiecte şi „victime” pentru interviuri, aveam multe întâlniri şi trebuia să mă întorc imediat la redacţie pentru a descifra textul, a-l citi, redacta şi plasa în pagină. În paralel, trebuia să mă asigur că autorii au prezentat textele, să le citesc, să le culeg şi să le predau stilistului şi maketatorului. Iar a doua zi, la apariţia ziarului, descopeream în articolele sau interviurile mele unele inadvertenţe, aglomerări de cuvinte care îmi păreau că nu spun nimic sau că distorsionează sensul frazei şi, din cauză că îmi venea greu să mă adaptez ritmului de lucru, nu reuşeam să revăd textele înainte să fie tipărite pe foile de calc şi transmise la tipografie.
Dacă la departamentul Divertisment autorii nu erau pretenţioşi la text şi în mare parte rescriam, repovesteam eu textul, la Cultură era altceva. Eu fiind indecent de tânără pe atunci în comparaţie cu somităţi precum Alexandru Gromov sau Valentin Mândăcanu, încercam un sentiment de ruşine la îndeplinirea responsabilităţilor care îmi fuseseră încredinţate: trebuia să le impun un orar de predare, să-i deranjez telefonându-i, întrebându-i… eram în permanenţă în alertă să nu-mi scape vreo virgulă sau vreo literă atunci când transcriam textul. Şi, recunosc, de câte ori scriam vreun text de-al meu, mă gândeam oare ce crede despre mine când citeşte acel text Gromov sau Mândâcanu, că ei citeau cu atenţie, eram sigură de asta. Şi mai ştiam că de ei n-am cum să mă ascund, mă simţeam ca studentul care nu e cel mai prost, dar nici nu vine întotdeauna cu tema pregătită temeinic. Ştiam că în comparaţie cu ei, eu doar intuiesc de cele mai multe ori virgulele sau alte semne de punctuaţie atunci când trebuie să le utilizez, pe când ei ştiu cu siguranţă unde trebuie puse şi cunosc şi explicaţia. În ciuda acestor complexe care mă măcinau necruţător, Valentin Mândâcanu şi Alexandru Gromov m-au tratat întotdeauna de la egal la egal, s-au comportat cu mine şi cu colegii mei corect şi cu multă îngăduinţă, asemeni unor colegi mai experimentaţi, şi atât.
În ziua când a intrat în biroul meu Valentin Mândâcanu, s-a aşezat în faţa mea şi a început să-mi vorbească, am roşit şi nu am reţinut începutul frazei pe care a rostit-o. Ştiu doar că mi-a spus: „Te urmăresc cu multă atenţie. Ai o exprimare corectă, un limbaj îngrijit şi mă bucur că vom colabora, dragă Lilană”. Am perceput adresarea lui ca o încurajare şi m-am gândit că cele spuse de „nea Valentin”, cum îl numeau colegii mai în vârstă în redacţie, nu e neapărat ce gândeşte el în prezent despre mine, ci mai degrabă ceea ce şi-ar dori să realizez eu în viitorul cât mai apropiat. M-am ridicat în picioare şi i-am mulţumit, el mi-a predat un teanc de hârtii, despărţite în vreo cinci grupuri mai mici de clame vechi – rubrica lui pentru o lună înainte. Hârtiile erau îngălbenite, de parcă ar fi fost manuscrise vechi expuse într-o vitrină de muzeu, iar scrisul – frumos, rotund şi îngrijit, îmi aminteşte şi astăzi de caligrafia profesoarei mele de limbă română, Vera Sandu, cu sublinieri ale cuvintelor pe care tebuia să le evidenţiez în ziar.
Aşa am primti eu zece ani de zile Sursele de lumină ale lui Valentin Mândâcanu. Până am mai prins la curaj, mă apucam să transcriu textele lui doar dimineaţa, la prima oră când veneam la redacţie şi i le predam stilistului Liliana Stegărescu să le citească şi să le verifice după mine. Liliana lucrase cu Mândâcanu şi la Ţara şi avea deja o experienţă de lucru cu el. Ulterior observându-mi emoţiile, Liliana mi-a propus să i le aduc ei pe toate, să le culeagă ea. Şi aşa făceam, dar Valentin Mândâcanu venea să mi le predea totuşi mie.
În 2004 paremi-se, s-a întâmplat o mare nenorocire, a murit fiica lui Valentin Mândâcanu şi eu am scris necrologul din partea redacţiei. Îmi amintesc că după acel tragic eveniment, venerabilul nostru coleg a venit în redacţie, mi-a predat manuscrisele pentru câteva luni înainte şi nu s-a grăbit să plece. De altfel, se întâmpla uneori să stea sprijint în bastonul lui şi să ne privească mai mult timp cum lucrăm, odihnindu-se, prinzând la puteri pentru drumul ce urma să-l parcurgă înapoi spre casă. Atunci pentru prima dată m-a luat de mână şi a studiat o brăţară pe care o purtam, una cu un fluture mare, auriu. „Ce e asta, Liliană, un fluture?” Eu doar am roşit, poate nu era potrivit vârstei mele să port o bijuterie atât de neserioasă. Iar el a privit-o lung şi într-un sfârşit a spus: „Uite aşa e şi viaţa asta, ca o aripă de fluture, fragilă…”
Recunosc: nci până atunci, nici de atunci, o altă manifestare de lrisim din partea lui nu mi-a fost dat să aud.
La aniversarea de 75 de ani i-am dedicat o pagină în FLUX şi am contactat o serie de personalităţi cu care a lucrat Valentin Mândâcanu de-a lungul timpului să ne vorbească despre meritul lui în promovarea limbii române în Republica Moldova… Peste câteva săptămâni a venit să ne aducă iar textele şi înainte să plece a făcut o pauză şi apoi mi s-a adresat pe un ton grav: „Liliană dragă, îşi mulţumesc că ai observat şi ai menţionat că învăţămintele mele sunt părinteşti. În toţi anii aceştia toată lumea m-a considerat exigent, serios, grav, dar eu nu pot reacţiona altfel când văd că omul schimonoseşte limba română. Reacţia mea a fost întotdeauna aşa ca să-i atenţionez, nu din răutate sau autoritate. Uite, în textul acesta le-am mulţumit tuturor care au vorbit despre mine şi te-am menţionat şi pe tine”. Cuvintele lui au răsunat iarăşi ca o încurajare pentru mine şi în mintea mea i-am mulţumit lui Dumnezeu că atunci când am venit la Flux, anume mie mi-au fost încredinţaţi „veteranii”, bătrânii mei învăţători. Şi, pentru a câta oară, mi-am promis că o să-mi fac timp să studiez cu mai multă atenţie semnele de punctuaţie.
Starea sănătăţii lui Valentin Mândâcanu s-a agravat în următorii ani, dar el continua să scrie. Eram foarte atentă cu el, de parcă ar fi fost… un fluture. Râvna cu care scria şi dragostea cu care rotunjea fiecare literă a fost pentru mine un exemplu de dragoste necuprinsă pentru limba română. Dragostea asta era singura care îl ţinea în viaţă. De dragul ei îşi precupeţea şi nu-şi precupeţea puterile. Scria cu greu, pe lângă faptul că purta ochelari cu dioptrii mari, scria doar cu ajutorul lupei şi nu accepta, deşi îl provocam ades, nicio invitaţie la interviu: era fericit că în timpul în care se simţea bine, putea să scrie „tabletele” sale şi să citească ziarul, alt efort nu mai era în puterile lui. O perioadă venea doamna să ne aducă textele şi mai schimbam câte o vorbă-două, ca să i le transmită domnului Mândâcanu.
Ulterior, după venirea pe lume a Smarandei, eu am început să lucrez de acasă. L-am telefonat şi i-am dat numărul de telefon de la domiciliu, ca să mă anunţe când mă pot întâlni cu domna Iulia pentru a lua manuscrisele. Cine îl cunoaşte pe Valentin Mândâcanu, ştie că a fost o persoană deosebită, de o cumsecădenie şi o corectitudine exemplară. Nu-şi permitea familiarităţi cu nimeni, nu pentru că ar fi fost o persoană autoritară, ci pentru că nu îşi dorea să se atingă de ceva ce i s-ar fi reproşat că nu-l priveşte. Dar când i-am dat numărul telefonului meu de acasă, a fost de parcă relaţia noastră ar fi avansat, s-ar fi transformat în una de început de prietenie. Mă mai întreba uneori de fetiţă, iar în una din zile mi-a sunat să mă întrebe cum îl cheamă pe soţul meu: „Liliană, am vorbit ieri cu soţul tău la telefon, tu nu erai acasă. Vorbeşte foarte frumos şi corect româneşte, are o dicţie bună. Să ştii că te felicit, să-i transmiţi şi lui asta”.
La scurt timp a început să mă telefoneze doar doamna Mândâcanu. Eu îl telefonam de zilele de naştere şi deja simţeam că face un efort considerabil ca să ajungă la telefon şi să vorbească. Dar continua să scrie. Pentru că, fără exagerări, omul acesta s-a dedicat până la ultima suflare limbii române. Iar eu, într-o zi de marţi anume a fiecărei luni mă duceam în faţa Academiei de Ştiinţe a Moldovei, unde mă aştepta doamna Iulia cu textele. Mai discutam de una, de alta, apoi dânsa mă lua la braţ şi traversam subterana din faţa Academiei, unde doamna Mândâcanu se apropia de chioşcul de visavi de Centrul Expoziţional „C. Brâncuşi” să cumpere ziarele. Primăvara asta ne-am întâlnit pentru ultima dată, mi-a spus că Valentin nu se simte foarte bine şi face o pauză. Nu am crezut atunci că va fi ultima pauză. I-am telefonat de câteva ori şi doamna Iulia mi-a spus că Valentin Mândâcanu încă nu este în puteri să scrie. Iar dacă va reîncepe, o să mă anunţe neapărat.
Acum două săptămâni, când scriam despre Glebus Sainciuc, mi-am amintit din senin de Valentin Mândâcanu şi mă gândeam să-i telefonez, să mă interesez de sănătate. Dar am ezitat, aveam dubii în privinţa unei cifre din numărul său de telefon şi mi-am spus că o să verific agenda acasă, pe urmă m-au furat alte treburi şi acum regret enorm că nu am făcut-o, nu bănuiam că el deja se află în anticamera morţii.
Ce octombrie blestemat s-a abătut peste noi! Am impresia că odată cu plecarea celor trei mari piloni ai culturii noastre, Aureliu Busuioc,Glebus Sainciuc, Valentin Mândâcanu, am rămas fără rădăcini, suspendaţi în timp şi spaţiu.
Să le fie ţărâna uşoară. Dumnezeu să-i odihnească în pace alături de cei drepţi!
