In Lettre sur les aveugles a l’usage de ceux qui voient, Diderot face, de fapt, o polemica ateista bine camuflata si convingatoare.

Formal, textul se prezinta ca o scrisoare adresata unei prietene de-a lui – atat Diderot, cat si ea fiind curiosi referitor la rezultatele unei operatii de eliminare a cataractei facute de un medic strain – operatie care atrasese atentia publicului interesat.

Incapabil, deocamdata, sa-i dea vesti noi, Diderot incepe sa-i povesteasca despre altceva – despre un orb pe care l-a intalnit si despre capacitatile stranii pe care le are acesta – sensibilitatea simtului tactil si a auzului pe care si le-a dezvoltat pentru a-si compensa handicapul.

Orbul pe care il cunoscuse judeca despre vaz facand tot felul de analogii cu felul in care percepe el lumea, atingand-o; avea tot felul de speculatii despre oglinzi sau despre optica, si Diderot se amuza zicand ca filosofii ajung la concluzii la fel de eronate, dar gandind mai putin riguros decat o facea acel orb si utilizand argumente mai putin plauzibile.

Intrevederea lui cu orbul si cunostintele comune despre compensare ii servesc lui Diderot drept prilej pentru a specula ca ideile noastre – atat cele teoretice, cat si moralitatea practica – depind intr-o mare masura de starea simturilor noastre.

De exemplu, in judecata morala a unui orb, furtul este extrem de condamnabil – pentru ca e ceva ce el nu poate combate si nu poate descoperi atat de usor, dar si ceva la care e extrem de susceptibil. In schimb pudoarea nu prea isi are vreun sens – orbul nu intelege de ce o parte a corpului e considerata mai “rusinoasa” decat alta si trebuie acoperita cu haine – doar, eventual, pentru a o proteja de frig. Adica, un orb are mai putine idei preconcepute – pudoarea fiind una dintre aceste preconceptii care, pentru Diderot, nu prea au sens.

Textul continua descriind influenta orbirii asupra formarii unui alt tip de idei – ideile metafizice sau matematice.

Si Diderot incearca sa argumenteze ca, paradoxal, un orb pare a fi foarte bine dotat pentru asa ceva – daca stie cum sa-si construiasca mici subtitute pentru vedere. Ba chiar e mai avantajat decat vazatorii atunci cand vine vorba de abstractizare – operare cu concepte cat mai indepartate de experienta.

De exemplu, daca un vazator isi creeaza ideea de linie dreapta imaginandu-si o line continua pe un fundal de o alta culoare – puncte care se adauga la alte puncte ad infinitum – orbul isi construieste conceptul de dreapta in baza experientei si memoriei tactile – pipaind o coarda intinsa, fara a-si forma nicio imagine.

Si facand, aparent, o digresiune, Diderot incepe sa povesteasca despre un matematician englez orb (figura istorica, apropo), Saunderson.

Dupa ce descrie instrumentele pe care si le crease Saunderson pentru a-si facilita calculele si masurarile geometrice, Diderot recurge la un truc aproape borgesian – inventeaza un text (inexistent de fapt) despre moartea matematicianului, si discutia cu preotul care-i tinea companie muribundului – o ocazie perfecta pentru a prezenta cateva argumente ateiste, intr-un context in care, pe de o parte, cititorul este empatic (“sarmanii orbi”) – dar, in acelasi timp, reticent (“ei se pot insela referitor la atatea”). Diderot isi construieste o dramatis persona extrem de sigura: crestinii nu i-ar imputa nimic autorului “scrisorii” si ar putea, liber, sa replice ca e vorba de un orb, la urma urmei, si ce poate un orb sa stie despre univers – insa ateii ar savura niste argumente neconventionale, puse intr-un context inedit.

Dupa cum era si de asteptat, preotul care sta alaturi de muribund (il cheama Holmes, si m-am distrat copios citind replicile care-i sunt adresate) incearca sa-l converteasca – si foloseste, initial, ceea ce se numeste si acum “argument by design” – ideea ca, atunci cand contemplam lumea observam o ordine perfecta, precum cea a unui mecanism. Or, orice mecanism are un creator, care il concepe conform unui plan. Asa e si cu lumea – ea a fost creata de Dumnezeu.

Reactia orbului il impresioneaza pe preot pana la lacrimi (Diderot este foarte atent sa nu jigneasca, aici, sentimentele religioase ale eventualilor cititori) – si il lasa fara cel mai puternic argument pe care il avea. Saunderson spune ceva de genul: ok, sa presupunem ca e asa cum zici. Doar ca eu nu pot sa vad asta. Nu cred ca m-ai minti intentionat, pentru ca nu pari tipul ala de om, dar nu pot sa inteleg argumentul tau. Pentru ca nu vad “ordinea” perfecta despre care vorbesti.

Poate o sa spui ca nici nu e nevoie sa vad ordinea exterioara – doar sa fiu atent la organismul meu, la constructia lui perfecta, la faptul ca functioneaza in mod miraculos. Dar oamenii spun prea repede ca ceva este un miracol – atunci cand acest ceva depaseste ceea ce ei cred ca sunt limitele posibilitatilor lor. Dar ei ma cred si pe mine un miracol, spune Saunderson – pentru ca am auzul asa de bine dezvoltat, pentru ca pot face calcule desi sunt orb si asa mai departe. Asa ca nu am prea mare incredere cand lumea considera ca ceva e un miracol.

Si Saunderson continua: Poate o sa-mi spui ca lumea nu putea decat sa fie creata, dat fiind ca ea e asa cum e. Ordonata cel putin. Dar nici tu, nici eu, nu stim cum a fost la inceput. Suntem la fel de orbi in privinta asta.

Si poti sa-ti imaginezi ca Dumnezeu a creat elemente simple, pe care dupa aceea le-a combinat in structuri din ce in ce mai complexe – dar la fel de bine pot si eu sa-mi imaginez ca nu a fost asa, ca primele organisme s-ar putea sa nu fi fost asa de simple si asa de perfecte, sa fi fost niste mostruozitati incapabile sa supravietuiasca, iar apoi, prin selectie naturala, sa se fi scapat de ele. Si sa se fi ajuns la perfectiunea asta de care vorbesti.

Apropo, stiu foarte bine ce inseamna o aberatie a naturii – pentru ca sunt si eu una. Si, in plus, ce i-am facut noi, ambii, lui Dumnezeu – daca unul dintre noi vede si altul nu? Si poate si lumile se fac tot asa. Nu avem de unde sa stim cate lumi aberante au fost create ca sa se poata ajunge la asta, sau cate lumi aberante si monstruoase se construiesc acum, la marginile universului.

Apoi Saunderson se lanseaza intr-o descriere a lumii in perpetua schimbare – a fluxului heraclitean in care ceva apare pe un timp scurt, doar pentru a se dizolva mai apoi si a fi inlocuit de altceva, o aparenta a ordinii, a echilibrului si a simetriei, dar care nu dureaza decat un moment. Si poate ca proiectia eternitatii in mintea noastra – atunci cand comparam durata propriei noastre vieti cu aparenta stabilitate a universului – e ceva analog cu o efemerida – un fluture care traieste doar o zi – ce ar crede ca omul e o fiinta eterna, nemuritoare.

Diderot construieste foarte atent situatia: Saunderson se infierbanteaza vorbind, apoi intra intr-un delir si moare cerand mila lui Dumnezeu.

Dar isi lasa cititorii sa decida cine e, pentru ei, orbul si cine – vazatorul. Daca nu cumva rolurile se schimba. Si daca nu cumva rugaciunea de pe urma a muribundului nu e si ea parte a delirului acestuia.

Sigur, daca s-ar fi oprit aici structura ar fi fost prea clara – asa ca Diderot reia firul pe care il pornise la inceputul “scrisorii”, cel al speculatiilor despre orbi – lasand descrierea mortii imaginate sa para doar o digresiune, un fapt divers (dar e atent sa spuna, in scrisoare, ca in textul lui tocmai digresiunile sunt cele mai importante – si ca nu poate altfel). Si se intreaba ce s-ar intampla daca un orb din nastere ar fi tratat si ar incepe sa vada – daca ar recunoaste obiectele pe care le pipaia – daca in general ar avea incredere in vedere sau si-ar pierde-o si pe cea in pipait – dar punctul de intensitate maxima a textului a fost trecut deja, si textul pare, pe final, cu mult mai fortat decat ceea ce a fost inainte.