am citit luna asta 3 carti de michel henry, si e tare unsettling si tare frumos.

 

in masura in care inteleg, henry incepe de la teza ca fenomenologia nu e pur si simplu un studiu al fenomenelor, ci al modului in care ne sunt date fenomenele.

si pana acum, filosofia si stiinta si simtul comun au cunoscut doar un singur mod in care ne sunt date fenomenele. cel al “dezvaluirii” in interiorul unui orizont. al “scoaterii din ascundere” a la heidegger.

asta e ceea ce henry numeste “adevarul lumii”.

asa lucrurile ne sunt date in calitate de obiecte.

constiinta naturala – adica eu si tu si el, noi, cei in corp, ca persoane empirice, ca “indivizi” – priveste ceva, ia acel ceva ca fiind diferit de ea si incepe sa-l examineze.

atunci cand constiinta incepe sa vrea sa fie “filosofica”, ea nu se mai margineste la examinarea obiectului ca atare, ci incepe sa se intrebe care sunt conditiile de existenta a obiectului respectiv. e turnura transcendentala a filosofiei.

si e investigarea modului in care sunt date fenomenele, nu a fenomenelor insele.

si atunci constiinta se recunoaste in aceste conditii de existenta, in subiectul transcendental.

ea se recunoaste pe sine ca ceea ce face ca obiectul sa fie obiect.

obiectul nu poate fi obiect decat pentru un subiect, iar subiectul (sau ceea ce putem numi constiinta) este subiect prin faptul ca face posibila aparitia obiectului. orice constiinta este constiinta a ceva, este intentionala. constiinta unui obiect.

si astfel esenta subiectivitatii se confunda cu esenta obiectivitatii.

si asa subiectivitatea se pierde.

constiinta nu-si mai gaseste esenta in ea insasi, dar in ceea ce-i serveste drept obiect. in exterioritate.

modul asta al donatiei e cel al exterioritatii. si al reprezentarii.

lucrurile ne sunt date, conform acestui mod, ca ceva diferit de noi.

ca ceva care apare in lume.

ca ceva care are determinari obiective – apare in timp, se supune legilor cauzalitatii etc.

si constiinta nu este in sine nimic – este raportare la, mereu raportare la, raportare la ceva concret, la un obiect. este negativitate pura, este ceva care da obiectul, fara a fi ceva de ordinul obiectului. este ceva care nu poate fi laptopul la care scriu acum, nu poate fi zgomotul care se aude de la masina de afara, nu este atingerea degetelor mele pe taste, dar ea e ceea ce se intinde spre laptop si zgomot si taste si face ca ele sa apara. sa-mi apara.

este nimic in sine, dar acel nimic care face, de fiecare data, posibila aparitia a ceva.

si isi gaseste implinirea doar in acel ceva.

e mereu aruncata in exterior, si inspre exterior.

 

si henry spune ca filosofia nu poate merge mai departe decat asta. pentru ca ea cunoaste doar orizontul vizibilitatii, reprezentabilitatii, transcendentei.

 

dar ceea ce face posibila orice transcendenta – orice vedere – orice cogito – este anume ramanerea ei la sine. faptul ca ea este ceea ce este, si se reveleaza siesi. ea nu se poate vedea pe sine – nu se poate scinda, nu-si poate fi obiect siesi. nu se poate scoate pe sine din sine ca sa se contemple intr-un mediu al exterioritatii. pentru ca asa nu s-ar mai simti asa cum este ea – dar si-ar construi o imagine de sine.

subiectivitatea e ceea ce se experimenteaza pe sine. se experimenteaza pe sine in sine. fara niciun orizont. fara nicio distanta. fara nicio vedere.

se simte pe sine.

ramane la sine, cu sine, nu poate fi altceva decat este.

henry numeste asta auto-afectivitate.

noi suntem auto-afectivitate, in subiectivitatea noastra.

noi ne simtim pe noi.

sinele e ceea ce se simte pe sine.

ceea ce nu poate fi separat de sine, nu poate fi excizat, ceea ce isi este dat siesi.

orice afect, orice emotie, orice senzatie, orice deschidere spre exterior e posibila, spune henry, anume datorita acestei auto-afectivitati. datorita faptului ca noi ne simtim pe noi insine fara sa fie nevoie sa ne reprezentam pe noi noua insine.

asta e ceea ce numim Viata.

Viata e ceea ce se experimenteaza pe sine in fiecare moment. se traieste pe sine. se suprapune peste sine, in fiecare punct al ei.

asa, noi nu simtim dragostea – sau foamea – sau dorinta – ca pe ceva diferit de noi.

si nu ni le reprezentam. nu le concepem intr-un spatiu al exteriorului.

doar le simtim. ele ni se reveleaza prin sine, in sine, in acel sine care suntem noi. care creeaza ceea ce numim “noi”.

nu ni le putem reprezenta. pentru ca orice reprezentare e ceva de un ordin radical diferit decat dragostea, foamea sau dorinta, asa cum sunt ele resimtite aici si acum.

orice reprezentare e posibila doar intr-un mediu al vizibilitatii.

doar daca ceea ce iti reprezinti e ceva diferit de tine. daca iei ceea ce iti reprezinti ca fiind diferit de tine.

dar dragostea, foamea si dorinta sunt ceea ce am eu cel mai intim.

ceea de ce nu ma pot separa, atunci cand le simt.

 

asta e al doilea mod in care ne este dat ceva.

cel al imanentei radicale.

cel al afectivitatii si auto-afectivitatii.

cel in care nimic nu e obiect, in care nimic nu e reprezentare.

cel al subiectivitatii pure.

cel al Invizibilului.

al simtitului.

 

Adevarata Viata e Invizibilul.