In ultimul timp citesc din Max Stirner (ceea ce tot amanam de pe la 16 ani).
Si gasesc acolo tare multe lucruri care merg in aceeasi directie cu tot felul de intuitii de-ale mele mai vechi. Sau cu lucrurile care mi-au placut cel mai tare de cand am inceput sa fac filosofie.
Asa ca o sa mai revin cu Stirner – asa cum revin deseori cu filosofii mei favoriti. Doar il las sa se mai aseze putin.
Cea mai frumoasa fraza pe care am gasit-o acolo – in Unicul si proprietatea sa - suna cam asa:
Ceea ce poate deveni cineva, devine.
E in linia asta oarecum spinozista pe care am mers mult, si care de cativa ani devine centrala pt mine.
Si e fraza care, in acelasi timp, functioneaza ca o scuza perfecta si o consolare perfecta.
Noi suntem ceea ce suntem si nu putem fi altceva.
Adica, daca cineva se comporta intr-un anumit mod, el si este asa. Asta il face experienta lui sa fie si asta e felul lui de a fi.
In acelasi timp, daca simti ca esti mai mult, acest mai mult se va manifesta atunci cand va veni timpul pentru asta (dar sigur, trebuie sa lucrezi daca vrei sa lasi asta sa se manifeste – pentru ca altfel risti sa te blochezi, sa construiesti o carapace care sa nu te mai lase niciodata sa te exprimi).
Si asta ma linisteste.
Asta e ceea ce ma face sa-mi spun ca oamenii nu se comporta aiurea cu mine pentru ca eu as fi aiurea – dar pentru ca asa sunt ei.
Si cand eu fac un lucru pe care pot sa-l regret ulterior, sa nu ma invinovatesc pentru asta. Pentru ca asa sunt eu. Doar ca de fiecare data sunt mai mult decat cred.
Si ma face sa-mi spun ca daca ceva e adevarat si viu in mine, acel ceva se va manifesta atunci cand va avea conditiile necesare. Indiferent unde voi fi, cu cine voi fi, cand va fi asta.
Si una dintre cele mai mari bucurii ale mele e sa dau peste cineva care spune (sau scrie) lucruri care ma fac sa ma simt asa.