cand am inceput sa predau, credeam ca sarcina mea ar trebui sa fie sa ajut oamenii sa-si formeze o opinie – si sa mentin un spatiu in care sa si-o poata exprima liber.
eram tare naiv.
lumea are deja opinii – si si le formeaza intr-un mod straniu – si ei sunt cei responsabili de formarea propriei opinii. nu eu.
mi-am dat seama atunci ca functia mea ar trebui sa fie sa-i fac sa poata renunta la opiniile pe care le au deja – sa faca abstractie de ceea ce credeau ei pana acum si sa poata asculta ceea ce crede altul, sa poata intelege si examina asta.
si sa descopere mecanismele necesare pentru a-si largi gandirea. si a-si pune intrebari in legatura cu opiniile pe care le aveau pana atunci.
dar mi-am dat seama de asta la mijloc de semestru.
si a trebuit sa-mi schimb brusc strategia.
si nici nu mai stiu daca o sa mai predau dupa aceea (inclusiv pentru ca experientele care m-au facut sa-mi dau seama de asta au fost fff traumatizante pentru mine).
dar o sa tin minte.
si trauma, si insightul.
si poate ca insightul ar fi fost imposibil fara trauma.