Ani la rândul presa din România ţinteşte necunten şi cu multă insistenţă în imaginea ei de zână, încercând s-o spulbere. Recunosc, eram bulversată şi eu de această dualitate: zaharicoasa de la televizor şi scorpia din ziare, reviste, ediţii electronice şi n-o prea aveam la suflet, fiind convinsă că adevărul e undeva pe la mijloc şi nu are cum să fie atât de dulce. Până s-o cunosc personal vara asta pe Andreea Marin-Bănică, îmi spuneam (poate aşa îşi spun încă mulţi dintre voi) de fiecare dată când o vedeam: „Da’ las-o  mai moale, zânele trăiesc doar în imaginaţia copiilor şi a bătrânilor, nu ne mai aburi, nevastă!”

Miercurea trecută, când am revăzut-o la Chişinău, m-am gândit însă că puţine persoane publice de la noi, din România şi de oriunde chiar, ştiu să-şi pună numele, experienţa, reputaţia şi puterile în folosul altora, în sprijinul unei cauze nobile. Puţini ar avea răbdare şi bunăvoinţă să asculte cu mare interes 200 de femei şi să le dea un sfat personalizat, chiar dacă unele întrebări se repetă, chiar dacă unele probleme par exagerate iar altele, din contra, prea puţin conştientizate. Şi asta în condiţiile în care şi oamenii sunt diferiţi: unii prea timizi, alţii tupeişti, unora nu le insufli încredere, alţii aşteaptă să faci minuni pentru ei…

Pe 3 octombrie, la Sala de Aur, adunate la îndemnul Clubului Nostru, am văzut 200 de femei frumoase, elegante care au venit să se întâlnească cu Andreea Marin-Bănică. Fiecare s-a pregătit astfel de parcă Andreea a venit anume pentru ea la Chişinău şi fiecare s-a purtat astfel de parcă Andreea le-ar fi vorbit doar lor. A fost o întâlnire de suflet, greu de redat în cuvinte care ar convinge scepticii. Şi, trebuie oare să mai spun asta, fiecare s-a dus de la această întâlnire cu gândul că POT FI, pentru ele însele, pentru familia lor, pentru prieteni şi pentru alţii, ANDREEA MARIN, adică: Zâna cea Bună. Şi pentru asta nu trebuie să ai o emisiune la tv, să apari pe coperţile revistelor, să fii căsătorită cu Ştefan Bănică Jr., să escaladezi Kilimanjaro sau să fii Ambsadorul UNICEF al Bunăvoinţei, să aduci pe lume un copil după ai trecut peste două sarcini extrauterine, e suficient să fii tu însăţi, să nu-ţi fie frică de propriile sentimente şi să fii conştientă că de felul în care te simţi tu în mijlocul oamenilor, depinde felul lor de a te primi, de a te iubi, accepta şi urma. Şi să ai încrederea că, indiferent de problemele pe care ţi le scoate viaţa în cale: o dezamăgire, o pierdere, un divorţ, o boală, bătrâneţe sau calamităţi naturale, te poţi descurca cu bagajul de cunoştinţe, înţelepciune şi experienţe pe care le-ai acumulat şi nu cu averile materiale pe care le-ai moştenit sau agonisit. Pentru că, la urma-urmei, îţi aparţine doar ceea ce poţi purta cu tine. Uneori o întâlnire de genul acesta îţi poate rescrie comportamentul, priorităţile şi atitudinea ta faţă de viaţă.

Şi cea de-a 12 ediţie a Clubului Nostru (ca şi a 11-a), a urmărit un scop nobil: de a ajuta moral şi material o femeie care luptă cu cancerul la sân. Iar acest gen de întâlniri sunt un prilej în plus să ne îngrijim la timp de sănătatea noastră şi a celor dragi nouă. În fond, dacă avem sănătate, toate minunile din lume sunt posibile.

P.S. Din păcate, încă nu am pozele de la eveniment, sper că în curând vor fi gata şi voi posta şi câteva imagini care vor revoca evenimentul şi vor confirma cele spuse de mine mai sus.