Pudoarea este o calitate specifică pentru fetele din generaţia mea. Ei bine, fetele… unii cred că ar avea nevoie de o cifră reper. Să spunem de 35 şi mai departe. Şi pentru precizie să mai spunem „pentru o bună parte din fetele generaţiei mele”.
Noi am fost duse la creşă de la 8 luni, mamele ne-au alăptat maxim şase luni, aşa le spunea „acuşerka” din sat (pe mine mama m-a alăptat numai patru luni şi doar dintr-un singur sân, că avea inima bolnavă şi doctoreasa satului i-a interzis să-mi dea sânul stâng, că o să mă îmbolnăvesc şi eu!) Să fim sinceri, asta era politica – femeile trebuiau să se întoarcă mai repede la muncă, nu să lenevească doi, trei ani acasă cu ţâţa în gura copilul pe banii statului! Nu ştiu de ce se credea că singura legătură dintre copil şi mamă era ţâţa! Dacă nu mai era dependent de sân copilul, gata, mama era pe deplin la dispoziţia statului.
De mici ştiam că fetele au păsărică, băieţii – cucoşel şi fetele au fost învăţate să ascundă cu sfinţenie „pasărea” lor exotică, nu cumva s-o vadă cucoşelul, că-i ruşine la obraz. Băieţilor, nu ştiu nici azi de ce, nu li se interzicea atât de insistent să-şi ascundă „cucurigătoarea” în chiloţei.
Buca unei fetiţe de trei anişori, scoasă la vedere, era o insultă pentru ochii pudici ai părinţilor, buneilor şi babelor-vecine-prezicătoare, care îi urseau imediat fetiţei viitoarea meserie, cea mai veche din lume, dacă avea apucături mai exihibiţioniste, mai bine fie spus, nudiste.
Cine nu înţelegea din fragedă copilărie că buca fetei e mare ruşine, era educată şi în adolescenţă, când îndrăznea să-şi pună fuste mini şi să se plimbe prin centrul satului în asemenea hal. Dacă nu înţelegeam din vorbe că ne facem părinţii de râs în sat, se întâmpla că educaţia să continue cu o palmă peste obraz, peste buca buclucaşă sau, în cazurile grave, se mai făcea cunoştinţă şi cu centura tatei. Nu, nici vorbă despre explicaţii de ce nu e bine pentru un copilaş să umble gol-puşcă, lecţii de sexualitate sau despre explicaţii mai ample că fusta mini este potrivită la anumite vârste în anumite cazuri, anumite ocazii. Nici de noţiuni gen „comportament provocator”, „vestimentaţie inadecvată” etc. nu ne-a fost dat să auzim nouă, copiilor crescuţi de mamele sovietice.
Concluziile, învăţămintele eram forţaţi să ni le facem singuri şi aveam motive întemeiate să luăm deciziile înţelepte – să nu carecumva să ne facem părinţii de ruşine. Ruşinea părinţilor noştri era singura valoare pe care trebuia s-o păstrăm cu sfinţenie, pe ea se contsruia reputaţia noastră şi a urmaşilor nostri, bunul nume al neamului.
Bine, părinţii noştri au fost nişte eroi şi ne-au crescut bine, chiar dacă nu au ştiut sau nu au putut sau nu au avut timp să ne spună mai multe, să ne explice pe îndelete.
Pentru că ne-au lipsit foarte mult în copilărie, iar noi a trebuit să ne gândim singuri la ce o fi dorind să ne spună atunci când nu sunt cu noi mamele, noi am înţeles că ele au fost învăţate şi noi trebuie să înţelegem asta fără vorbe că goliciunea trupului nostru e o taină pe care trebuie s-o împărtăşim cu cel care ne iubeşte, cu cel pe care ni-l dă Dumnezeu. Nu vreau să mă adâncesc astăzi la acest subiect, deşi am intrat de multe ori în polemici şi rămân la ideea că coprul omenesc este o operă de artă, de care nu trebuie să te ruşinezi şi de care nu trebuie să-ţi fie nici frică, nici scârbă, şi pe care trebuie să-l îngrijeşti corespunzător.
Dar la câte astfel de opere de artă expuse fără perdea îmi este dat să văd astăzi pe străzile oraşului în fiecare zi, am cam ajuns să gândesc ca mâca Marusea, vecina noastră din copilăria mea.
Şi după mai multe observaţii am ajuns acum la concluzia că singura goliciune pe care o ascundem azi de ochii lumii este … faţa fără machiaj şi pozele neretuşate pe reţelele de socializare. În rest, totul e la vedere. E rău? E bine? Ca şi în trecut, depinde cum ne afectează reputaţia.
