- Am luptat până acum.
- Și? Continuă. Nu e un motiv să renunți.
- Nu mai pot.
- De ce?
- Nu e o întrebare inteligentă. Am genunchii juliți.
- Îți bați joc de mine.
- Nu. Vezi că nu zâmbesc. Vorbesc serios. Nu are rost.
- Te autodistrugi.
- Nu fă să mă doară.
- Atunci luptă! Eu vreau să te văd zdrobită.
- Bine. O să mă sfâșii.
- Te admir.
- Nu fă asta. Nu am nicio aură specială. Plus că o să fii vinovat.
- De ce?
- Că te-am ascultat.
- Vei lupta, deci?
- Da. Ca să îmi frâng și mâinile.
- Doar atât? Și trupul, și inima, și sufletul. Tot, tot. Până la ultima respirație.
- Fie. Mă mai gândesc.
- Oh...Totuși, eu nu vorbeam serios. Te rog, nu te autodistruge.
- O să-ți povestesc.
