Metoda de identificare

Poziţie orizontală, la podea, enciclopedia deschisă. Большая-советская, căci în momentul descrierii încă mai suntem în 1987. Vara este la fel ca şi în 2012: toridă. Nu am chef să ies. Cele două şcoli gemelare, prosternate în faţa geamului sunt pustii – e vacanţă. Perestroika se întâmplă cumva de la sine. Fără participarea mea. La unul din cele trei canale televizate existente tocmai au transmis lecţiile de spaniolă. Sună bine. Don Quixote şi Sancho Panza vorbesc fluent această limbă magnifică. În urmă cu ceva timp îmi luasei nişte timbre cubaneze cu populaţia indigenă. Un lucru l-am înţeles bine: correos nu are treabă cu niciuna din cele două Corei. E poşta, carevasăzică. Cuvintele încrucişate din “Эхо планеты” sunt rezolvate în proporţie de 90%.

În большая-советская caut Ludovici. De la cel Mare şi Sfânt până la nr.18. Apoi caut Caroli. Mai este şi un set de Henry. Îi copiez pe o foaie de hârtie, apoi încerc să-i rearanjez în ordine cronologică. Cresc arbori genealogici. Mersul ăsta înapoi în timp, de la recent la antic, mă captivă, nu înţeleg nici eu din ce motiv. Unii spun că istoria este irelevantă. Dar asta e la fel cum ai zice că memoria e irelevantă. Nu mă refer la partea etică, ci la cea practică. De exemplu perestroika. Ce-ar fi ea fără de primăvara khruşciovistă? Care la rândul său ce-ar fi fără de avangarda anilor 30? Şi tot aşa din azi în ieri, din ieri în alaltăieri până la Cucuteni-Tripolie. Nu ştiu dacă am reuşit să mă explic. În tot cazul mi se pare relevant, asta-i.

Dincoace, în arşiţa din 2012, citesc “Detectivii sălbatici” de Roberto Bolaño. E o chestie aici care m-a dus cu gândul la большая-советская. Iată cum s-a întâmplat. Ceea ce-şi propun să facă detectivii sălbatici este să reconstituie istoricul unui demers cultural. Se tratează despre un curent în poezia mexicană de avangardă care s-a autoîntitulat realismul visceral. Adică din maţ. Realitatea crudă. Metoda lor, carevasăzică, este să meargă înapoi ca racul, încercând să dea de rădăcinile acestei mişcări. Fiecare capitol este scris la persoana întâia, de fiecare dată de un alt personaj. Identitatea intervievatorului nu ne este dezvăluită deocamdată. Nu mi se pare întâmplător. Aşa-i viaţa. Ne cunoaştem prin prisma celor care ne cunosc. În psihologia socială, genul ăsta de identitate se numeşte “eu-oglindă”.

Romanul e sucit precum cubul lui Rubik. Trebuie să-l încerci şi pe faţă şi pe dos până dai de realitatea crudă. Munca respectivă mă fascinează. Steve Jobs ar numi această metodă connecting the dots.

Frunzăream “Cercul mincinoşilor” de Jean-Claude Carrière. Întâmplător mi s-a nimerit următorul fragment. Un artizan din Brazilia sculpta în lemn. Făcea girafe. Nu văzuse niciuna, dar lucrul mergea oricum. Întrebat de un trecător cum de-i reuşeşte, meşterul i-a dezvăluit metoda: 1. iei buturuga într-o mână; 2. iei briciul în cealaltă mână; 3. tai din buturugă tot ceea ce nu este girafă. Ceea ce rămâne este în mod incontestabil girafa. Aşa şi cu identitatea. Cercetezi tot ceea ce nu este “eu”. Ceea ce rămâne este în mod invariabil “eul”. Unii numesc această metodă deconstructivism.

Cam dezlânat. Dar e foarte cald. Mai cald decât în 1987.