Reflecții

Mi-aș dori să cred că  familia e stația terminus a fericirii pentru ea.

***

E ora 5 dimineața. Ea cu pași insomniaci și obosiți, se scoală din patul moale și merge direct în dormitorul copiilor. Îl trezește pe cel mai mare, după care îl sărută  pe obraz pe cel mai mic. E timpul să îi pregătească de școală. Gândurile, datoriile la bancă, salariul mic, ziua de naștere a lui Mihăiță, îi mișuna în cap ca un roi de viespi, producând un sunet infernal, care nu o mai lase de ani buni. În concediu nu a fost de 10 ani. Certurile cu soțul  și supărările o seacă de puteri. Serviciul a devenit un refugiu pentru ea de problemele casnice. Simte că a intrat într-o rutină căreia nu i se mai vede capătul, iar surmenajul s-a instaurat în corpul ei și nu mai vrea să plece. Seara oboseala o doboară, precum knock-out-ul unui boxer. Nu-și mai poate mișca decât pleoapele, care se închid încet, în timp ce ea repetă în gând frenetic ”Mâine va fi, o zi mai bună…”

***

Oare familia chiar este stația terminus a fericirii?