Copiii monştri în literatură

“Copilăria e taina dezvăluirii viitorului”, a spus geniul neamului basarabean, Grigore Vieru…şi cu siguranţă aşa şi o fi… Eu explic această perioadă ca pe o evoluţie a inocentului în falsitate, griji, avariţie şi sufocare…îmbinându-le pe toate, obţinem personalitate. Şi chiar de n-o fi adevărul acesta valabil pentru toţi, cheia personalităţii, se află în educaţie…O educaţie bună, menită să distingă binele de rău, face copilul să absoarbă calităţile general-umane, despre care se tot vorbeşte în literatură.

Aşa cum literatura e diversă, avem acel tip care va fi opusul “Amintirilor din copilărie”, ceea ce ar părea nostim în păţaniile lui Nică, la polul opus vor sta acei copii suferinzi din lipsă de dragoste…Uite despre asta am să vorbesc astăzi în articol…M-am convins că răul fără bine nu există, iar ceea ce fac autorii de beletristică nu e departe de realitate, rămâne cititorului să-şi creeze o apoteoză morală, în pofida faptului că avem personaje mai bune, sau mai smintite…

Cum apar “copiii monştri” în literatură? Am câteva ipoteze:

1. Autorul/autoarea sunt părinţi şi cel mai probabil că au avut copiii “problematici” s-au au fost inspiraţi de vreo întâmplare;

2. Autorul/ autoarea au fost copiii “problematici” şi nu au avut cei mai perfecţi părinţi;

3. Autorul/autoarea nu au fost copii problematici şi nici nu i-au avut, ci au fost preocupaţi de posibila realizare ai acestei temeri.

În toate cazurile însă autorii caută să surprindă acea latură umană negativă care îşi face loc nestingherit chiar şi în sufleţelele celor mici. “Copiii monştri” sunt răspunsul la greşelile celor mai mari…Nu putem învinui un copil în nereuşitele sale, doar părinţii i-au ghidat pasul! Fiecare mamă, însărcinată fiind, gândeşte probabil la posibilitatea de-a avea un copil monstru, care s-o facă de ruşine în faţa vecinelor şi a rudelor, care are note joase, care stă prea mult la calculator, întrebându-se dacă e vina ei sau este o balanţă naturală…

Bunăoară Lionel Shriver, autor al cărţii “Trebuie să vorbim despre Kevin” (We need to talk about Kevin) a fost născută în Carolina de Nord, în 1957, într-o familie extrem de religioasă, (taică-său era preot protestant), cu numele de Margaret Ann Shriver. La 15 ani, îşi ia un nume masculin Lionel, ca o reacţie a extremelor religioase. Tot autoarea menţionează că iubeşte să creeze personaje “Hard to love”, iar cartea “Trebuie să vorbim despre Kevin” a fost scrisă în urma unor dezamăgiri personale, accentuând aici un cult al personalităţii.

Kevin este un copil nedorit, Evei Khatchadourian are o carieră de succes, dar odată cu apariţia copilului este nevoită să stea acasă, şi să se dedice problemelor casnice. Chiar de la naştere pentru Eva, Kevin este un monstru, ceea ce ar fi trebuit să fie dragoste, s-a dovedit a fi antipatie. Cu cât creştea, Kevin devenea mai insuportabil, mai nesimţit şi degajat cu maică-sa, în comparaţie cu tatăl, pe care-l idolatriza. Singura afecţiune din această carte, am simţit-o doar atunci când Kevin era bolnav, alteori se comporta ca un dement, punând în pericol sănătatea surorii mai mici. Chiar de Eva, încerca să-şi răscumpere vina, era numaidecât respinsă…Kevin avea alte planuri…Acesta ucide cu cu sânge rece, folosind nu armă, ci un arc, câţiva colegi, o profesoară şi un angajat al cantinei şcolii.

Romanul acesta este confesiunea unei mame neîmplinite, o digresiune lirică sub formă epistolară către soţul său Franklin, şi o subtilă analiză psihologică, atât a mamei suferinde, cât şi a unui copil monstru. Cu toate acestea, Eva dă bine de înţeles că are mult de suferit pentru greşelile sale şi poate vina nu este în ea, ci copilul s-a născut viciat şi uzurpator… Romanul nu te va plictisi, căci concentrează o mare tensiune morală şi sentimentală, vei avea ocazia să fii când de partea Evei, când de cea a lui Kevin, vei simţi milă, compasiune, nelinişte, tandreţe, şi ură… Vei ajunge să-ţi stabileşti priorităţi.

„Trebuie să vorbim despre Kevin”, a fost distins în 2005 cu prestigiosul Premiu Orange şi a devenit unul dintre cele mai citite romane în cluburile de carte. Aici am să menţionez şi filmul, care în egală măsură cu cartea a fost primit şi de critică şi de public. Filmul a fost premiat cu Bafta, Globul de Aur, Festivalul de Film de la Londra… Cu toate că cartea bate filmul, în cazul de faţă îşi asigură continuitate…

Ca şi în cartea “Trebuie să vorbim despre Kevin”, Ben din “Al cincilea copil” de Doris Lessing, apare drept un “terorist” care-şi  marginalizează părinţii şi fraţii. Copil nedorit, cel din urmă, încă din burtă se dovedeşte nesuferit, ba mai mult, crescând totul o ia razna în casa lor, şi este dus într-un ospiciu. În comparaţie cu Eva, Harriet, mama lui Ben, îşi dedică existenţa copilului, îl aduce de la ospiciu, chiar cu riscul de a pierde orice legătură morală cu soţul şi cu ceilalţi copiii.

Aici întrebările vor fi altele, dacă în cazul lui Kevin figura: “Sunt eu vinovată ca mamă pentru copilul meu monstru?”, în cazul lui Ben: “Ce faci când nu poţi să renunţi la un copil monstru şi-ţi rişti fericirea ştiind că el n-o să-şi mai revină?.”

Doris Lessing primeşte Premiul Nobel pentru literatură în 2007.

“Carrie” de Stephen King are o altă poveste, dacă în cele două cărţi de mai sus, copiii s-au născut monştri aparent, Carrie devine monstru, decât după intervenţia celor din jur. Mama, fanatic religios, adesea o pedepsea şi lăsa fără mâncare într-o cămăruţă, o punea să îmbrace haine prea mari, fuste prea lungi şi demodate. La şcoală este batjocorită de alţi copiii, care-i simţeau neputinţa, iar atunci când are menstruaţie pentru prima dată, colegele maliţioase îi aruncă absorbantele în cap şi râd demente de faptul că Carrie White nu ştie ce e aia menstruaţie şi că avea să moară. Maică-sa află de asta, şi o închide în cămară, pentru că menstruaţia e un păcat, a devenit o curvă, nici nu mai are dreptul să se roage măcar, ci să cerşească milă.

Carrie-şi descoperă abilitatea, are capacitatea de a mişca lucrurile. De absolvire este invitată de cel mai popular băiat din liceu, devine regina balului, însă totul se termină atunci când fac iarăşi o glumă pe seama ei. La încoronare, îi toarnă o căldare cu sânge de porc în cap…Fără să-şi mai controleze abilitatea, distruge oraşul natal în flăcări, şi-şi omoară mama, ajungând să-şi piardă singură viaţa…

Carrie, este acea carte despre cruzimea condiţionată de semenii noştri şi dispreţul celor mai diferiţi ca noi, o carte plină de suspans, acţiune şi supranatural, cu o incredibilă construcţie de natură umană.

Huckleberry Finn şi Tom Sawyer, Peter Pan şi Nils Holgersson, rămân a fi personajele copilăriei, cu un suflu de copii neastâmpăraţi, dar care se călesc şi fac bine, iar Carrie, Kevin şi Ben, le lăsăm pe seama viitorilor părinţi!