O fost vremuri frumoase. Pentru unii o fost lovitură de stat, pentru alții revoluție. Nu mai țin minte ce-o fost pentru mine. Cred că tot un fel de revoluție. Da țin minte c-o fost bine. Știu că s-o distrus, s-o ars, s-o bătut, s-o omorît. Știu. Dar io aș mai vrea un 7 aprilie.
Mi-i dor de înflăcarea mea, de credința, de speranța de atunci. De ură. De spiritul de luptă. Eram mulți, eram puternici. Așa simțeam. Nu era așa? Mă doare-n cot. Mă uitam în jur și vedeam istorie, istorie de aia spectaculoasă care se-nvăță în gimnaziu (nu aia din liceu). Trăiam intens în pana mea. Au fost puține momente la fel de intense de atunci.
Era o altă lume. Io eram altul. Comuniștii erau alții. Chirtoacă era alt Chirtoacă. În tot haosul și incertitudinea, era alb și era negru. Și era o luptă. Acu-i doar cenușiu și țigăneală.
Cînd îmi aduc aminte de 7 aprilie, mă gîndesc ca la o fată. Știi fata aia faină de care te-ai îndrăgostit? Frumoasă, deșteaptă, nu ideală, dar cu ceva care te vrăjea pur și simplu. Aia care ți-a scăpat. Ți-a rămas doar un început de prietenie pe care n-ai să-l uiți niciodată. Și cînd ți-l aduci aminte, simți un amestec senin de regret și bucurie. Te bucuri măcar pentru acel puțin cît ai cunoscut-o și regreți că a fost doar puțin. Îți amintești de acele speranțe ca niște țînțari prinși în chihlimbar. Fata aia e pentru mine 7 aprilie.
Poetic, a?
