La început le aşteptăm cu nerăbdare, turbăm, ne pare că timpul se târăşte, nu curge. Pe urmă zilele vin nechemate şi se aştern jenant precum mătreaţa pe reverul unei haine.
La început avem tendinţa să explicăm, să pretindem explicaţii. Considerăm că explicaţiile ne pot oferi soluţii salvatoare. Pe urmă explicaţiile devin agasante, netrebuincioase şi în final umilitoare.
La început ne ţine speranţa. Oricât de dificilă ar fi situaţia, sperăm că mai avem … la ce spera. Pe urmă, singura speranţă care ne mai rămâne e că ceea ce va urma va fi, cel puţin la fel şi nu mai grav.
Pe urmă, înţelegi că nu mai există nicio „urmă”. Şi cum moartea nu vine nicodată când o aştepţi…
Dar, ce să faci când nu mai ai Cer? Nu ai spre ce să priveşti cu speranţă sau mânie.
Ce rămâne, totuşi? O amintire care nu se prinde de suflet, nu-ţi face inima să tresalte, este o amintire inutilă. Este un spam.
Obiecte, lucruri, notiţe care ne-au aparţinut, nu spun nimic. Sunt doar mărturii. Mărturii într-un proces pierdut. Cui trebuiesc ele?
S-a întâmplat odată să întârzii. Când m-am întors am găsit următorul bilet: „Unde ai dispărut? Am fost pe aici, dar mă grăbesc. Nu mai am timp să aştept”. Semnat – „Iubirea. Iubirea care mişcă sori şi stele”.
Ulterior ne-am regăsit, am avut timp să discutăm pe îndelete. Cert este însă că din acel moment viaţa mea nu a mai fost o avalanşă.
Şi, da, petrec mai mult timp acasă.
