Oraşului îi este greaţă de mine şi mie de acest oraş - o relaţie reciproc avantajoasă aş spune. În ultimul timp încerc să dau cât mai rar ochii cu dânsul. M-a vărsat cu mult noroi în acestă dimineaţă urâtă de ianuarie, o dimineaţă care pare a fi ruptă din cu totul alt ano-timp şi spaţiu... care e departe de mine, şi totuşi aşa de aproape - ca o cămaşă murdară, plină de sudoare, care ţi se lipeşte de trup dar pe care nu o poţi scoate pentru că rămâi gol.Oraşul murdar, străzi pline gunoi, mocirlă, maşini sure, sunet de bâltoacă amestecat cu urlet de motoare obosite şi rugite care tot duc în şiruri oamenii... exil sau exod. Oraşul ăsta e cămaşa mea, pe care nu o pot scoate şi, da... trebuie să recunosc... e parte din mine. La fel ca şi oamenii oraşului: majoritatea merg zgribuliţi, de parcă ar fi nişte foi rupte din cine ştie ce ziare - pagini murdare mânate pe străzile astea sure de vânt, foi mâzgâlite de gânduri. Şi mă simt boţit şi aruncat de vânt pe drumuri, cu sufletul umed de noroi - oraşul e parte din mine şi eu sunt parte din acest oraş.
Nimeni nu poate să intervină în relaţia asta a noastră: suntem numai noi doi - ca nişte inamici care se apropie unul de altul cu paşi mărunţi dar apăsaţi - ne vom izbi unul de altul foarte curând - iubeşte-ţi vrăjmaşul. Oraşul sunt oamenii, oraşul sunt eu, oraşul sunt ţevile cafenii care străpung pieptul acestui muşuroi provincial.
E timpul să mă ascund după şapte zăvoare, să mă învelesc cu imaginea ta.Totuşi lumină, tu, ninsoare. Vreau să ningă. Vrem amândoi să ningă.
