Ma vad parca acu cum mergeam cu doi ani in urma prin parc, simtind cum tremurau versurile pe buzele mele:
“A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.”….
Toamna mereu imi aminteste de Nichita Stanescu… iar acum, acum cind s-au inceput ploile, cind afara e rece, si tot de ce ai nevoie e de cana ceia de ciai in mina, ma reintorc la poeziile lui. Astazi chiar si in singuratate daca ai fi, amintirile te vor coplesi si te vor intorcce la inceputuri.
Mereu am iubit toamna, chiar daca am simtit ca o urasc citeodata din tot sufletul. Ea e ca si o persoana care e mereu gata sa te ajute, e mereu alaturi, iar tu, tu vrei citeodata sa fugi de dinsa, de frica sa nu te indragostesti, de frica sa nu iubesti ca mai tirziu sa doara. Si cit de mult n-ai respinge-o, lipsa ei iti provoaca melancolie, poate chiar tristete.
Ascult de ieri inca din cauza lui Alex piesa “Ploaie in luna lui Marte”, versuri Nichita Stanescu. Pentru mine el ramine a fi poetul toamnei
