ce fignea.
Mi-am pregătit o listă cu teme de discuţii. Am lustruit monitorul şi am găsit toate pozele tale ca să-ţi văd zîmbetul în diferite ipostaze, ca să înţeleg ce va însemna el cînd ai să-mi zîmbeşti mie. Am violat Google şi am găsit ce interese ai, după care m-am documentat ca pentru examen, ca să pot să-ţi fiu interesantă. Cred că dacă mă sunai, la „bună ziua” eu aveam să explodez cu un discurs, ca la examen, cînd spui profului tot ce ştii şi uiţi complet întrebarea din bilet. Probabil, e bine că nu m-ai sunat. Aveai să te sperii...
Am avut nişte aşteptări. Induse probabil de imaginaţia mea. Am avut nişte speranţe induse de aşteptări. Bdîsh! Deja nu am. Doar regrete. De ce nu am făcut. De ce nu am zis. De ce nu a fost şi putea fi.
Regrete de-o noapte. Vise de-o zi. Speranţe de-o viaţă.
Ştiţi la ce mă gîndesc?! La privire. Eu niciodată nu pot privi interlocutorul meu în ochi. Invidiez oamenii care pot face acest lucru. Probabil, dacă aş privi în ochi, aş putea citi mesajul real al cuvintelor, nu cel pe care vreau eu să-l aud. Dar, se prea poate, că eu instinctiv mă tem să aud sau să văd realitatea. Pînă la urmă... toţi facem o alegere. Şi eu în alegerea mea, azi cel puţin, exlud realitatea. Mie îmi place să visez. Şi să sper.
Sursa
2011-07-04 02:27:00