Nu-l lăsaţi pe Băsescu singur în faţa Rusiei!

E ştiut faptul, că românul de cînd e el, a fost jertfelnic de sine, înzestrat cu o jertfire martirică, pentru că aşa i-a fost sortit să se nască, să se afle mereu între neprieteni. Şi tocmai deaceea, românul este felul de om iubitor de adevăr, care nu acceptă făţărnicia şi viclenia, românul este felul de om puternic, care nu caută să-şi ascundă slăbiciunile, românul este omul sincer, înzestrat cu o frumuseţe sufletească caracteristică doar lui, o frumuseţe pe care la alţii o vedem mai rar, o frumuseţe, care nu lasă loc duplicităţii, făţărniciei, vicleniei, lipsei de inteligenţă. Lucruri cu care alţii operează cînd românul le spune adevărul.

Românul, cît de curajos şi luptător a fost şi este, totuşi nu se bucură de o împlinire de sine, fiindcă în puţine cazuri îşi găseşte prelungirea şi rostul în clasa conducătoare sau în clasa politică. De ce? Fiindcă această clasă nu era, tocmai de fiecare dată ieşită din sînul poporului, acestă clasă avea slăbiciunea să creadă că jertfirea e a poporului, iar a lor e supravieţuirea. Şi doar în momente cruciale, cînd nu se mai poate da înapoi, se amestecă clasa politică cu poporul şi dă exemple demne de istorie. După un timp, iarăşi vine supravieţuirea – alte reguli de viaţă decît cele ale poporului, fortuite de îmbîcsirea cu elementul străin, lucru de care se îngrijesc vecinii. Dar acestea sunt vicii numai ale clasei politice nu şi a poporului. Şi dacă această clasă politică se gîndeşte că prin a menaja străinul, prin a tăcea sau a dosi adevărul, îşi perpetuă viaţa – se greşeşte. Cînd se întrece măsura în aceasta, poporul nu întîrzie să vină să o lecuiască, fie prin alegeri, fie altfel. Şi cu cît aceste lecuiri vor fi mai dese, cu atît această clasă politică va fi mai aproape de popor şi de adevăr. Aşa este logica lucrurilor, căci de altfel, vine să se adeverească bancul pe care Dan Puric îl glăsuia la Chişinău pe scena Teatrului “Mihai Eminescu”: “Se spune că atunci când a făcut lumea, Dumnezeu a răsturnat sacul cu minuni în locul unde este acum România. Uimit şi puţin şocat de bunăvoinţa excesivă a Lui Dumnezeu, un Înger îl întreabă: - Ce faci Doamne?Le dai prea multe. La care Dumnezeu îi răspunde: - Stai să vezi ce conducători le dau!”. Da, aşa a fost. Românul, într-adevăr, avut parte de o clasă politică care-şi avea pornirile străine trebuinţei Neamului, că aşa au fost vremurile, că erau puţini şi cînd îşi găsea protectorul, trebuia să jertfească din sine, şi cu teritoriu, şi cu averi, şi cu demnitate, căci îşi îngroşa rîndurile cu elementul străin. Şi ca să se placă acestui element străin, mai întîi de toate, se tăceau adevăruri.

Dar, astăzi sunt alte vremuri, alte realităţi şi adevărul devine o virtute şi pentru popoarele mai mici, dar dacă el este adevăr, el nu se vrea tăcut. Deci, ce s-a petrecut la Bucureşti, că ruşii tocmai au răbufnit? Recent, Preşedintele Băsescu a declarat public că ar fi procedat ca şi Mareşalul Antonescu în 1941, ar fi trimis ostaşii peste Prut. Este lăudabil curajul de care a dat dovadă Băsescu, pentru că astfel mai spală faţa unei clase politice care de la alegerile din noiembrie ’46 nu a mai reuşit să se întoarcă la demnitate. Băsescu spune un adevăr temut de ruşi: “Unii devin sensibili şi când discuţi de istorie. Eu nu sunt istoric. Răspunsul meu a fost în deplin acord cu poziţia României. Nu văd unde este supărarea. Uniunea Sovietică nu mai există. Noi avem acum o relaţie cu Federaţia Rusă, iar când discutăm despre Uniunea Sovietică, discutăm despre ceva ce a fost. Iar despre istoria noastră nu avem cum să discutăm. Am înţeles că sunt deja mari analişti militari şi politici care s-au isterizat cum atacăm noi Federaţia Rusă. Nu, este o realitate din istoria acestei ţări. Nimic nou sub soare, mai ales că poziţia a fost în deplin acord cu condamnarea Pactului Ribbentrop – Molotov. Dacă cineva are dureri pe la vreo Antenă 3, cu analişti mereu furioşi că a dispărut Uniunea Sovietică, o avea dureri, dar eu n-am”. Băsescu spune un adevăr şi aruncă colacul de salvare pentru clasa politică, să se întoarcă la demnitate, dar se pare că unii nu apreciază curajul Preşedintelui, nu au nevoie de colac de salvare şi se întorc la obiceiul clasei politice despre care am vorbit la început şi care gîndeşte că dacă va tăcea adevărul îşi va lungi veacul.

Reacţiile care au urmat spuselor Preşedintelui Băsescu, mă fac să gîndesc: oare într-atât de încăpătoare este noţiunea de român, că să cuprindă atît de mult neromânism? De altfel, de ce presa românească trebuia să-i bată din palme unui oarcare Lukaşevici şi să-şi lase Preşedintele singur în faţa ruşilor?

Ei, fraţilor! Nu vă temeţi de adevăr. De adevăr are nevoie şi Rusia, drept că nu-i prea deprinsă cu el. Nu trebuie să tăcem ca să plăcem cuiva.

Radu Vodă