(AUDIO) Sarmale din ’44 amestecate cu dor de casă

Am întâlnit-o la Salonul de Carte şi Presă de la Bucureşti. Nu e înaltă, dimpotrivă. Are părul scurt şi blond. Trebuie să vă mărturisesc că ochii ei spuneau mai multe decât o mie de cuvinte. Mi-a cerut un autograf. “Vă rog să scrieţi pentru Natalia Dumitrescu. E şi ea din Basarabia. E dintr-o familie de refugiaţi din ‘44”. Citind în ochii ei mai mult decât spunea în vorbe, am intrat în discuţie. “Şi de din ce parte e?” am întrebat-o. “De la Bălţi”. Am înţeles pe loc că această istorie nu poate fi lăsată doar la o discuţie cu autograf, aşa că am luat reportofonul şi m-am apropiat cu îndrăzneală încercând să-i aflu povestea.

O cheamă Olga Andreescu. A fost profesoară de română şi de limba franceză. Este originară din Tulcea. Este revoltată că la Chişinău comuniştii au încercat să introducă noţiunea de “limbă moldovenească”, dar mai are şi alte motive, bine întemeiate, ca să fie supărată pe “fratele mai mare” de la Răsărit.

Acum e la pensie. Inteligenţa de care dă dovadă i se citeşte în întreaga făptură. Pentru ea cuvântul Basarabia e ceva sfânt. Iar asta porneşte în primul rând de la o prietenie pe care o are cu o basarabeancă de mai bine de şaizeci şi ceva de ani! Aşa ceva, în zilele noastre, mai rar… În fine, intrăm în discuţie şi aflu lucruri foarte interesante. Ca de exemplu, cum era viaţa familiei de refugiaţi Demschi din Bălţi, cu a cărei fiică se împrietenise încă de pe când avea nouă ani. Aflu şi cum doamna Demschi, profesoară de altfel, întreaga ei viaţă prepara sarmale cu gândul îndreptat mereu spre Basarabia… Ba mai mult, „când vedea că se potrivea de mai multe ori conţinutul cu acea cantitate necesară de frunze, spunea că a ieşit perfect şi că e semn că se vor întoarce în Basarabia”.

Nu cred că mai trebuie de spus multe aici. Poate doar că la sfârşitul vieţii mama prietenei sale, profesoara Demschi de la Bălţi, afectată în mod evident de dorul de locurile pe care fusese nevoită să le lase în urmă, în ’44,  din cauza ocupaţiei sovietice, s-a prăpădit anume din acest motiv. Dorul de casă a măcinat-o. “A sperat până în ulima clipă a vieţii că se va întoarce. Şi pentru că trecuse prin atâtea traume, sărăcuţa de ea, în ultima vreme, avea mintea puţin mai rătăcită. Ieşea din casă rătăcind pe străzi şi tot căutând strada din Bălţi unde locuise. Voia să se întoarcă acolo. Nu mai ştia că e la Tulcea”.

Să mai spun ceva? Nu cred că e cazul. Lecţia e clară: “fratele mai mare” de la Răsărit şi-a făcut treaba cum nu se putea mai bine…  E rândul nostru acum să ne-o facem şi mai bine.

Mă înclin în faţa unor asemenea oameni.