Jos mâinile murdare de pe visul vieții mele !!!!

Foarte rar am parte de bucurii mari, întregi, desăvârșite.
Bucurii pe care, în momentele utopic de frumoase când le trăiesc, nu mi le zdruncină nicio adiere de îndoială.
Bucurii ce mi le-aș dori torențiale, dar pe care mi le dă Dumnezeu doar în vârf de ac.
Bucurii de câteva clipe, dar pe care le plătesc cu luni întregi de suflet ars.
Astfel de momente sunt de grea cumpănă pentru mine, pentru că-n astfel de situații trebuie să am puterea de a nu-mi pierde rațiunea.
Trebuie să am înțelepciunea de a nu-mi împărți cu nimeni binecuvântarea, cu toate că foarte greu rezist tentației.
Sunt șocată de paradoxul lumii, deși nu ar trebui să fiu.
Când le spun „prietenilor” mei că mi-i rău și că sunt pe muchie de cuțit, atunci îmi vin cu sfaturi, și mă consolează, și mă „înțeleg”.
Fiindcă în acele momente, eu, prin slăbiciunea mea îi fac automat mai puternici și mai bravi în fața propriilor lor conștiințe.
Și pentru o clipă viața lor mizerabilă încetează să mai fie așa, pentru că există și „mai rău pe lume”.
Dar în clipele când eu am aripi și când sufletul îmi iese din trup de fericire, nu întârzie să-mi apară „prieteni” cu întrebări de genu: „sper că erai machiată când te-o văzut”.
Cu ochii împăinjeniți de lacrimi, am scris: „el nu atrage atenția la asta, el e altfel” și ca o ploaie de plumb topit peste creierul meu a venit și continuarea „prieteniei” : „aaaaaa, de asta iubita lui e tot timpul ca o păpușă”.
În gând mi-am zis: „ce bine că-mi arăți cine ești”.
Dar păcat că-i prea târziu.
A reușit să se urce cu cizmele de noroi peste visul meu alb.