Graţie duşmanului

Pe pămînt nimeni nu este indispensabil, cu excepţia duşmanului. Fără duşman fiinţa omenească este o creatură jalnică. Viaţa sa este un şir de încercări, o povară de neîndurat alcătuită din nimicnicie şi plictis.
Duşmanul este un adevărat Mesia.
Simpla lui existenţă este de ajuns pentru a dinamiza fiinţa omenească.
Graţie duşmanului, acest accident sinistru care este viaţa devine o epopee.
Aşadar Cristos avea dreptate cînd spunea :”Iubiţi-i pe duşmanii voştri.”
Dar el trăgea de aici nişte concluzii aberante: trebuia să te împaci cu duşmanul tău, să-i întorci şi celălalt obraz etc.
Deşteaptă chestie! Păi, dacă te împaci cu duşmanul, el încetează să-ţi mai fie duşman.
Şi, dacă nu ai duşman ,trebuie să-ţi găseşti altul: trebuie să iei totul de la capăt.
Drept care nu se ajunge la nici un rezultat.
Prin urmare trebuie să-ţi iubeşti duşmanul, dar să nu i-o spui.
În nici un caz nu trebuie să ai în vedere o împăcare.
Armistiţiul este un lux pe care fiinţa omenească nu şi-l poate permite.