Murakami, fii om!

Primul meu contact cu Haruki Murakami s-a produs pe traseul dintre litoralul dobrogean și carpații ardeleni. Se chema „Pădurea norvegiană”. Avea gust de nisip, timișoreană brună și miros de tren accelerat. Apoi am trecut la „Cronica păsării-arc”. Mi-a dat niște neliniști, dai bojă. „Arhipelagul Gulag” e floare la ureche pe lângă epopeea manciuriană. A doua oară am citit „Cronica…” relativ recent și pe îndelete, savurând-o.

Nu țin minte când și cum am citit „În căturarea oii fantastice” și „Dans dans dans”. Deja eram pe fază. Circumstanțele contau prea puțin. Toată informația se găsea înăuntru. În schimb „La capătul lumii și în țara aspră a minunilor”, procurată la Moscova, pe vremea când orice roman vânat prin librării era un trofeu pe care-l aduceam jubilând acasă, a fost consumată integral pe ruta transatlantică Frankfurt – Washington D.C. Cu repreze întrerupte de gin tonic, cuba libre și whisky on the rocks. (Eu nu dorm în avion, lucru care nu-mi pricinuiește nici un deranj.)

„Sputnikul meu iubit”, „La sud de graniță, la vest de soare” și „După întuneric” – romane care m-au enervat din cauza că le-am găsit prea scurte. Mai vroiam. Nu mai era. Mă delectam cu povestiri. Din fericire, aici Haruki n-are seamăn. Scurt, clar și cuprinzător.

Și acum „1Q84”. Carte-eveniment… O aștept din 2009, când romanul a produs o adevărată frenezie în Asia. Americanii l-au promis în octombrie. Eu îs răbdător. Și când colo – mare minune! – românii de la Polirom mi-au adus plăcerea mai aproape.

Haruki Murakami pretinde că-i un tip ordinar, care duce un mod de viață banal și tâmp. Nu-ș ce nu-mi vine să cred. Merge cu mașina la shopping. (O fi mergând, nu zic bai!) O dată pe an își ia vacanță și merge pe insulele Hawaii. Este fanul serialului „Lost”. Fiul unui preot budist, orașul de baștină – Kobe, unde marinarii americani aduceau cărți de duzină și discuri cu jazz. În „La sud de graniță…” există o puzderie de referințe autobiografice. Proprietarul unui jazzbar – este sau nu este? Barul a existat o vreme în Shinjuku, se numea Tom Cat, acum înt-adevăr nu mai e.

Dmitri Kovalenin, traducătorul lui Murakami în rusă, l-a ademenit într-o expediție pe insula Sahalin. Din jurnalul de călătorie, reiese că, într-adevăr, Haruki e tăcut, retras în sine, calculat. Dar contează?

De exemplu, Flaubert zicea parcă pe undeva că un scriitor nu poate fi judecat decât prin prisma operei pe care o scrie. Adică omul din spatele scriitorului nu contează. Nu știu, nu știu…