Când lucrurile se aşează...
Mulţi dintre voi îmi scriu pe mail şi mă întreabă de ce tot trag chiulul de pe net, de ce intru atât de rar şi m-am gândit că este frumos să împart cu voi ... aşa cum am făcut mereu... veştile mele bune.
Aşa cum ştiţi, mult timp am avut foarte, foarte multe greutăţi. Cele mai multe legate de locuinţă, de partea financiară. Multă vreme ne-am tot mutat dintr-un loc în altul. Eram obosiţi, frustraţi. La un moment dat nu mai înţelegeam nimic. Ne simţeam ai nimănui. Cam la fel ca şi în cântecul ăla pe care îl tot aud la radio...
"si si stiu la fel ca tine
viitorul meu e in fiecare zi de maine
in fiecare zi trag de mine ca de-un caine
sa fac pe dracu`-n patru sa iau cea mai mare paine
si stiu ca poa` sa treaca luni
poa` sa treaca saptamani ani buni
si tot sa nu aduni
si stiu ca ma invart intr-o lume de nebuni
fara cotiere casca si instructiuni
si stiu ca s-a facut tarziu e ora de culcare
du-te acasa ca la 7 esti in picioare
si stiu ca pot sa scriu o carte despre fiecare
dar pentru critici cartile astea n-au valoare"
Ajunsesem la un moment dat să nu mai ştiu nimic din ceea ce sunt sau am fost. Nu mai aveam un set de valori proprii după care să mă ghidez, să mă echilibrez. Simţeam că nu sunt bună de nimic. Simţeam că nu mai este nimic bun de găsit în lume. Nu mai era nimic bun. Mă îndoiam de mine şi de tot.
Singura constantă în viaţă mi-a fost mereu Augusta.
Alături de ea mi-a fost Ramona. Prietena mea. Zi şi noapte. Aşa am ajuns la concluzia că Dumnezeu niciodată nu ia fără să dea şi niciodată nu îţi pune în spate fără să îţi ofere un sprijin. Totuşi, când te zbaţi şi totul e negru în jur nu vezi lumina decât foarte, foarte greu.
Într-o seară însă, după toate evenimentele frumoase din ultima vreme, într-o seară când după multă, multă vreme mi-am permis să pot discuta din nou cu mine şi să caut soluţii liniştită...o clipă de senin...am început să zâmbesc. Atunci am văzut că am fost nedreaptă. Cu mine, cu cei pe care îi iubesc şi chiar cu Dumnezeu în capul căruia le spărgeam uneori pe toate. Nici acum nu ştiu de ce mă tot suportă, dar cred că sunt o norocoasă deoarece cred în EL atât de mult şi ÎL iubesc ca pe un bunic.
Atunci, am realizat că EL defapt nu a fost nedrept niciodată. Nu a fost rău sau crud. EL ştia ce va fi să fie în viaţa mea în 2005, după şi în prezent. EL ştia ceea ce îmi doream eu cel mai mult şi ceea ce mă făcea cea mai fericită femeie din lume. Eu eram cea care tot uita.
Astfel că, ştiind că voi trece prin nespuse greutăţi, mi-a dăruit cel mai de seamă cadou din viaţa unei femei...mi-a dăruit frumuseţea de a dveni mamă şi de a avea un copil precum Augusta. Uneori am impresia că e ireală. Este cuminte, miloasă, frumoasă şi mereu veselă. O binecuvântare!
Ştia că dăruindu-mi acest copil eu nu am să cad niciodată în abis. Voi avea mereu lumina care să mă îndrepte, care să mă ridice. Voi simţi mereu sentimentul acela că trebuie să merg mai departe orice ar fi. Bineînţeles însă, că om fiind...am uitat de multe ori bunătatea şi compensarea credinţei şi a vieţii în sine. Şi, ca atare m-am răzvrătit, m-am revoltat, am disperat şi nu înţelegeam..."de ce".
Iată însă că în acea seară am înţeles că Dumnezeu îmi dăduse un "toiag la drum de viaţă"...unul care să mă ţină pe verticală şi să îmi păstreze mereu o bucată de senin deasupra inimii şi vieţii.
Iată că Dumnezeu le-a aşezat pe toate. La timp. Iată că dintr-o dată eu am căpătat căminul viselor mele, stabilitatea şi posibilitatea de a face şi ceva bun cu viaţa mea. Ba mai mult, toate au venit de la sine. Familia a devenit o familie. În întregime.
Dintr-un om singur m-am trezit cu o soră pe care mi-am dorit-o demult, cu nepoţii, cu unchi, cu mamă, cu prieteni, cu mămăiţă, cu propria mea familie. Şi e bine. E foarte bine. Pe lângă asta mai este ceva la care nici nu am visat. Defapt mi-am dorit foarte mult să aparţin acelui loc. Într-un fel sau altul, dar nu mi-am permis să cer sau să visez.
Acum, mă simt oarecum întreagă şi aproape împlinită. Mă simt fericită. Cu adevărat. De altfel, nu e tare greu să mă mulţumeşti pe mine :). Eu nu mi-am dorit nimic altceva decât stabilitatea unui cămin...mă săturasem de chirii peste chirii..., căldura familiei şi un loc în care să pot pune şi eu o floare, un copac, un răsad şi să mă bucur de soarele dimineţii, de păsări, de ziua de azi, de mâine. Să mă uit la copila mea şi să ştiu că va fi bine ziua de mâine pentru ea, iar ea va putea creşte liniştită şi fericită.
Se pare că viaţa şi Dumnezeu le-a aşezat pe toate la locul lor şi mi-a oferit un nou şi frumos început.
De aceea, voi lipsi o perioadă de la Han. Va trebui să rearanjez o grădină pe care multă vreme am lăsat-o în paragină...o parte din viaţa mea. Va trebui să aerisesc o casă. Va trebui să mă ocup de un cămin. Când va fi gata, am să vă arat şi despre ce este vorba. Până atunci, cu mare greutate mă abţin să nu dau în vileag totul :). oricum, nu voi avea acces la net o vreme. Când voi avea, am să vă dăruiesc şi vouă zâmbetul meu larg şi fericit. Promit!
Să aveţi grijă de Han până atunci. El nu îşi închide uşile. Nici odăiţele. Prietenii mei dragi de prin Han vor ştii să vă primească. Va lipsi doar Povestitoarea. Pentru prima dată Hanul va fi doar al vostru. Poveştile le voi aştepta eu. Şi vorbele voastre calde :).
Vă doresc o vară frumoasă şi plină de surprize...aşa cum am avut eu parte!
Sursa
2011-06-06 12:01:00