Eminescu despre reforma agricolă

Odată cu formarea statului român de sorginte modernă în 1859, are loc implementarea unor reforme cu caracter politic, economic, social şi administrativ, în stare să pregătească terenul pentru dezastrul general care avea să lovească poporul român în următorii ani.

Mihai Eminescu, pentru unii cunoscut ca un poet romantic, iar pentru alţii ca puternic gazetar conservator şi apărător al interesului naţional a fost printre puţinii care a avut curajul să arate defectele şi urmările negative ale implementării unor reforme de tip occidental într-un spaţiu valoric diferit, cum este cel est-răsăritean.

În cele ce urmează, voi publica fragmente dintr-un articol scris la 21 iunie 1879 în ziarul “Timpul”, în care Mihai Eminescu critică cu argumente solide reforma agrară şi codul civil.

“(…) Între variile schimbări care s-au săvîrşit în România de la 1859 în ordinea publică şi privată e şi libertatea absolută consacrată pentru creditor prin noul cod civil de a-şi stipula pentru lucrurile date foloase de orice fel şi nelimitate. 

Esperienţele s-au făcut, efectele s-au produs, – şi ne putem întreba care a fost influenţa acelei libertăţi pentru locuitorul de la ţară, pentru meseriaş, pentru comerciant şi ce eserciţiu a făcut speculantul de acea libertate.  Şi mai întîi să vedem efectele produse asupra locuitorilor de la ţară (…).

Prin legea de la 1864 sătenii au fost emancipaţi de clacă şi de dijmă. Pe lîngă libertate li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unei mici părţi de pămînt pentru arătură şi fînaţ, pentru care însă ei sunt obligaţi a plăti o anuitate de despăgubire. 

Legiuitorul nu a avut prevederea de a recunoaşte, că nu era destul de a consacra libertatea şi dreptul de proprietate pentru fostul clăcaş, în condiţiile morale şi intelectuale în care se află săteanul. 

În împrejurările economice create, ar fi trebuit a se lua măsuri, spre a-l instrui, spre al susţinea şi a-l apăra şi mai ales a-i înlesni sumele de cari ar fi avut trebuinţă pentru diferite cauze şi la diferite ocaziuni.

Pentru locuitporul sătean nu s-a făcut însă nimic. Săteanul e lipsit de orice protecţie şi e lăsat la prada, la bunul simţ şi bunul plac a diferitor categorii de funcţionari de funcţionari administrativi şi judecătoreşti şi la discreţia proprietarului, arendaşului, a speculantului de la ţară ( a se citi “la discreţia jidovilor” – n.a.), la care e nevoit a se adresa în caz de trebuinţă. 

Fostul clăcaş, neavînd în urma promulgării legii rurale imaşul trebuitor pentru nutrirea numeroaselor sale vite…, neavînd lemne pentru ars, neavînd bani spre a plăti impozitele, el a trebuit să se oblige prin tocmeli către proprietarul sau arendaşul, care i le procura, a-i plăti în zile de muncă, în dijmă, în bani, în păsări şi în cîte altele. 

Dreptul încheierii acestor tocmeli fiind nemărginit, proprietarul sau arendaşul nu s-a sfiit a impune locuitorului cele mai cinice condiţii. Trebuie să vedem diferitele tocmeli agricole  cu grelele condiţii, pentru ca să înţelegem că ruinarea lor e sigură, că sub regimul libertăţii sătenii au trebuit să ajungă într-o stare mault mai rea decît fusese înaintea legii rurale.

Dar mai mult. Prin aceeaşi lege din 1868 (legea tocmelilor agricole), revăzută în anul 1872 s-a introdus şi un mod special de executare, care e contrariu regulilor generale, cuprinse în procedura civilă în privinţa execurăii silite. Dacă săteanul nu-şi îndeplineşte tocmeala, art. 13 din lege declară: “În caz cînd, după îndemnul şi esecuţiunea Consiliului Comunal, locuitorii vor arăta îndărătnicie sau vor dosi din comună, consliul îndată va cere de la subprefectura locală a-i trimite ajutor  de dorobanţi necesari în esecutarea locuitorilor îndărătnici sau fugari în comptul vinaovatului (…). 

Şi aceasta se petrece nu sub regimul regulamentului organic ci sub regimul celei mai liberale constituţii care garantează libertăţile individuale şi care recunoaşte şi săteanului dreptul pentru alegere la deputaţi, care să voteze, printre altele, legi ca cea din 1866. 

(va urma)