Incerc sa sterg oglinda plina de aburi prin are nu mai vad nimic. Acel nimic ar fi trebuit sa fiu eu...Insa nu-l gasesc. M-am dematerializat atat de tare incat incat nu am nici umbra, nici relflectie. Nu am nici o dovada ca exist. Nu-mi simt pulsul, nu respir, nu ma mai doare si nu mai visez. Sunt inerta si imponderabila. Mi-am dorit atat de mult aceasta imponderabilitate, iar acum e cea care ma condamna si care e devenita dovada inexistentei mele. Poate ar fi cazul sa ma bucur.
Poate e vinul vinovat.
Stau infasurata in prosop, pe podea, incercand sa adun ultimele fascicule din mine Nu cred ca am constiinta a ceea ce scriu, dar simt ca fiecare cuvant ce iese involuntar din mine, imi aminteste ca am o tumoare care-mi creste pe suflet si ia proportii. Nu. Te rog, nu te simti responsabil. Nu esti vinovat pentru dizolvarea mea. E marea vinovata. Gasesec eu de ce sa ma agat,am sa regasesc iluzia si falsa fericire. Sau, gasesc o alta oglinda in care sa ma vad asa cum sunt, deformata si cu o gaura in mine, dar cel putin stiu ca atingerea rece a nisipului cristalizat ma va readuce la viata. Am sa fiu bine, ii spuse ea intr-un sfarsit. Sau, cel putin am sa ma autoconving ca sunt, oricum e minciuna pe care o zicem cel mai des. Am obosit de aceasta autoanaliza si introspectiva care ma seaca. Imi detest natura, zodia, firea, gandurile.... Si stiu ca esti indiferent si stiu ca n-ai sa ma intelegi si ai sa ma privesti cu ochi plini de jale la vederea acestui om sfarsit.
Dar, tot ce vreau e sa traiesc o clipa fiind altceva. O clipa in care sa ma pot desprinde de tot ce inseamna pamantesc. Mi-e dor de kinestezie. Da, acea senzatie de viu, de licarire, de tremur in fata frumosului. Kinestezie. Acea stare de culoare si total care te invaluie si-ti rapune fiinta.
Arunca-ma in mare si lasa-ma acolo. Imi voi lasa amintirile si simturile departe si ma voi reintregi. Ma voi regasi. Arunca-ma....caci,
oricum stiu ca nu-ti pasa.
