franturi de urma

sunt ceea ce scriu si scriu cu sufletul. e modul meu de a sparge din rutina zilei.

Comenteaza

povestea firului de lana

Sunt climatica. 600full-eternal-sunshine-of-the-spotless-mind-screenshot

Ploua. Ma inchid in biblioteca pentru ca sunt, climatica si ploua. Nu vreau oameni. Nu vreau cotidian. Nu vreau lumina. Am cartea deschisa in fata. Drept international. Creierul refuza sa asimileze cele 500 de pagini de sentinte. E o vineri, 9 dimineata, iar biblioteca e semi-goala. Il stiu pe cel din fata mea, il vad in fiecare zi, de dimineata pana seara. Imi place sa-l analizez si sa-mi imaginez ceea ce gandeste si cum traieste. Are 16 carioci. Toate De Diferite Culori. Le-am numarat.16. Fruntea-i mereu incruntata, are trei riduri la coltul ochiului drept si par care-i da in ochi. Nu pare sa-l deranjeze. Nu ridica decat foarte rar privirea si cand o face, dureaza atat de putin, incat nu reusesc sa-i vad irisul. Nu l-am vazut niciodata zambind. Autist si impasibil in lumea lui de coduri civile. Exact 4 zile in urma, s-a aseazat langa mine, in ultimul loc liber, din ultima masa, langa geam. Era atat de clocotind si agitat incat simteam ca-mi consuma pana si aerul meu, la cat de nervos respira. Ii cazusera 2 lucruri pe jos, dar le-a lasat acolo, pe podea. Isi atinge usor capetele firelor de par. Sublineaza cu oraj. Apoi cu albastru. A ocupat o intreaga masa de 4 persoane si a adus cu el intregu-i haotic. Intra o tanara, cu parul negru, ondulat, strins intr-un coc, cu un tricou decoltat si blugi albastri, spalati de nenumarate ori. Ii sopteste ceva. Tanarul, iritat, cu o miscare brusca isi trage lucrurile mai inspre el si-i elibereaza un colt de masa, deranjat de cerinta fetei. E atat de absorbit de Conventia de la Viena, din 1969 incat nu observa nici sanii frumosi care-i zambesc. Tipa il priveste si-l lasa sa inteleaga ca-l place. Sanii il privesc cochet in momentul in care fata isi trece mana prin par, lasandu-l sa cada. Chiara imi scrie pe un biletel ca o adora pe Marina Abramović si ca arta ei o fascineaza. Ii zambesc si continui sa fiu intrigata de tipul din fata. Incerc sa inteleg rationamentul culorilor, ordinea lor. Necesitatea de a evidentia tristetea surului imprimata pe foia reciclata. Orice miscare facuta e ascutita. Precisa, de compas si echer. Pare ca respira ghidandu-se dupa teoreme geometrice. Nu e unul care sa vorbeasca mult. E tacut. Rece. Singur. E mereu singur. Cred ca si el ignora umanitatea. Si nu doar cand ploua. Si nu doar intr-o vineri. Isi atinge usor buza de jos cu degetul aratator. Nu pare fericit. Privirea-i adanca, de radiograma, pare Trista. Si Goala. Brusc, ridica capul si ma priveste. Se uita. Pentru 5 secunde. Exact. In ochii. Mei. Nu e prima data cand o face. Si niciodata pentru mai mult de 5 secunde. Dupa care, revine la culorile si la randurile sale. Nu pare nici tipul de persoana care sa greaseasca. Nu pare tipul de persoana care sa greseasca pentru ca nu are creion si nici radiera. Nuantele sale sunt atat de drastice si exacte. Atunci, pentru prima oara, mi-a parut rau pentru el. E trist sa nu gresesti si sa nu-ti concezi acest drept absolut uman. E trist sa nu scrii cu creionul. Chiara da di cap, disperata. E disperarea cauzata de lupta dintre ea si pasajele scrise in greaca antica dintr-o carte de arta. Injura, frustrata. Ea, e pierduta, pe viata, absolut si ireversibil in lumea artei. O lume care o completeaza, o defineste, o tulbura, o incanta. O face sa injure sau sa nu doarma noaptea. Tot ceea ce spera sau detesta. Tot ceea ce neaga. Tot ceea ce Ea este si tot ceea ce Ea nu este. Toate. Exista, in arta, pentru a-i da Chiarei acea traire absoluta. Acea expierienta a esteticaii uratului. Imi povestea, cu narile-i tremurand de emotie ca expositia lui De Nittis la care fusese ieri, a dezamagit-o. Si ca, totusi, androginul ei ramane Kandiskiy. Traieste prin si pentru Kandinsky, asculta Manu Chao, poarta bijuterii facute de ea si bea cafeaua, evident, fara zahar. Ma intorc la tipul din fata mea, care emana si tensiune si protoni si neutroni incat nu stiu daca tunetul de afara e declasat de el sau e doar o descarcare electrica naturala. Aude tunetul si se simte eliberat. Natura exterioreaza pentru el. Verde. Albastru. Rosu. Ofteaza. Intoarce pagina. Ia o alta in cealalta mana. O pune jos. Isi duce mana stanga la frunte. Ofteaza. Din nou. Subliniaza. Isi trece mana prin par. Ia pixul. Il pune jos. Ia foaia. Deschide o alta carte, Pagina 1089. Se apleaca. Apoi se ridica. Isi misca capul in dreapta. Apoi in stanga. Intr-un sfarsit, Respira. Ma intreb daca in toata pierderea aia, nu se pierde si pe sine. Cred ca ceea ce mi-a atras atentia e pasiunea care zvacneste in sufletul ala, plin de articole. Sa recunoastem totusi, atunci cand ne pierdem, suntem mai noi insine ca niciodata. Sunt sigura ca in tot haoticul si haosul in care exista, gaseste acea comoditate si echilibru si ordine de care are nevoie un suflet uman. M-am eliberat si eu. Prin ei. Identificandu-ma cu nebunia lui dezordonata si cu iubirea ei de frumos. Am trait prin tunet si am scris in greaca, in acea fusta lunga si cu bluza de lana.

subiect pentru criticii pseudo-filosofii virtuale

Toate povestile se incep cu ‘a fost o data si niciodata’, sau alt cliseu atemporal, in dependenta de poveste. Poate ca am fost alimentati cu prea multe. Poate e momentul sa ne scoatem ochelarii de cal si sa-I punem pe aia pentru miopi. Poate asa am vedea lumea mai clar. Poate am sa vad lumea mai clar. Mi-am promis sa renunt la introspectie si la egocentrism. Nu as vrea sa pozez in ipostaza de inadaptat social sau de fiinta neinteleasa, dar stiu ca uneori, nenorocita-mi fire oboseste si seaca. Azi vorbesc despre Ea. Personaj existent doar datorita ploii de noiembrie in august si poate, datorita la mult prea efemer. Ea. Ziua in care a simtit apa mai fierbinte decat de obicei si ploaia mult prea necesara, e ziua in care a inteles ca se schimba o lege a naturii in propria-i natura. Era o noua stare de amorteala hipnotizanta care-i acutiza simturile, amortindu-le. Era ziua in care a inteles ca ritmul lui cardiac devenise esenta existentii sale. Se simteam ca protagonistul din “Fisherman’s wife’ de Matthew and the Atlas, identificandu-se pana si in cel mai gresit acord de chitara. Ziua in care se complacea in ipostaza de paria, de un mancurt ce nu doar ca a uitat, dar care nici nu vrea sa-si aminteasca cum e sa traiesti, cum e sa te raportezi la anumite legi, cum nu poti depasi o anumita conditie, cum e sa fii Uman. Ziua in care constientizase infinitul, eternul, era ziua in care incepuse sa scrie o poveste si nu incepea cu ‘ a fost odata’. Nu era decat o simpla autista ce cauta o evadare din lumea-i rece si monosilabica. A crezut ca se indragostise de soare, apoi, a crezut ca iubeste luna si o iubea. In defintia-i primitiva, iubea luna. Pana nu s-a indragostit de ploaie. O iubea, tacit si surd, iar treptat devenise un alterego. Avea o singura temere. Traia prin perspectiva acelei voci, al acelui interior dezorientat . Stia ca poate o vei uita. Sau ca te va uita. Si ca lumea ta, va deveni mai simpla, populata doar de suflete curate. Era constienta ca va rămâne aceeași umbră incoloră de albastru, fără substanță, fără concretețe, fără formă. Un Dorian Gray feminin, adâncită în propriul nimic. Da. Complacandu-se in propria-i suferinta. Paradoxal, acest 'ceva'/ 'cineva', iubește ploaia. Poate era o declarație sau poate e același banal rămas bun. Ea era/e omul oscilațiilor, un pendul condamnat să alterneze între un" please don't go "si "leave". Omul bipolar. Omul insomniilor și al cafelelor amare. Uneori isi dorea sa poata deveni acel paria, si visa viata fericita a celor care nu au citit nici o carte în viața lor si care trăiesc minciuna fericirii. A decis sa se reintoarca în crusta-i izolatoare, care o strângea, dar care o împiedica să îmbolnăvesca lumea de sentimentalism, romantism, idealism și toate celelalte ism-uri. Dar in care putea fi Ea, cu temerile tampite, firea ipocrita si visarea-i cinica.

Poezie

Ai aparut ca o necesitate a firii, Te-am inventat. Te-am adunat din ploi, din noapte, M-ai respirat.

Eram un androgin, paseam tematori, Ne era frica de furtuni, ne era teama de noi. Ne speria ora, ticaitul de ceas, Marea ne linistea, eram un singur glas. Te inveleai cu geana mea,te pierdeam printre nori. Te purtam prin gand, te inviam, Voiai sa zbori. Ai aparut ca o strigare a naturii, M-ai cautat. M-ai adunat din stropi, din soapte, Te-am respirat.

ochi de cafea....

Sunt un om de vise, cu ochi de cafea. Definită de un suflet căprui care trăiește prin mister și zboară prin viață cu soarele de la răsărit purtat pe propriile-i gene. Un suflet profund care a reușit să surprindă în câteva silabe tot ce reprezint. Credeam că aceste litere alăturate, cu pretenții de cuvinte, nu sunt suficiente să redea interiorul, captiv și răpus de coaste, ce, totuși, pulsează. Sunt un om de vise cu ochi de cafea. Atât. Însă e un atât spre care aspir. Un atât care înglobează un spirit care iubește constant și total și care simte lumea ca parte din el. Un om care se simte împlinit atunci când aleargă prin ploaie. Nu. Nu pentru purificare, ci pentru resuscitarea simțurilor amorțite de artificial și banal. Un om pentru care ploaia înseamnă mai multă viață decât viața în sine. Știu că a trecut ceva timp de când nu m-am mai materializat pe hârtie. Adevărul e că am încercat să duc o viață comodă, fără prea multe confruntări interioare. M-am obligat să nu mai gândesc, prea mult și prea departe și să nu mai simt. Însă, iarăși, blestemata natură își cere dreptul la cuvânt; la țipăt. Am ajuns la un azi pe care ți-l dorești să-l trăiești noaptea. O noapte deasă și plină de stele, de apus, de bătaie de aripi, de cafea și de mare. O mare în care să-mi spăl sufletul. Să-l pot scoate de oriunde o fi și să-l curăț. E plin de amintiri, de clipe, de ore, de vise și poate chiar de prea multe culori. Azi, mi-i dor de tren. Da. De același tren care duce spre necunoscut. Nu. Ți-am mai spus. Nu mă sperie necunoscutul, ci mă fascinează. Vreau să mă urc în acel vagon, să mă redau total și să mă dezic de trup. Știu. E un strigăt mut de dorință surdă. O dorință de un ceva nedefinit sau neinventat, dar până și acest sunet care e inexistent pentru exterior, macină eul meu. Dorință surescitată cu fiece strop de cafea. Tare și fără zahăr. Cafeaua care mi-a intensificat bătăile până am ajuns să vibrez odată cu ele. E ca și cum ți-ai ține inima, încă vie, pe palme și i-ai simți fiecare ondulație. E dureros să-ți simți pulsația care pare străină. Și, când te gândești că atât ne ține în viață. Un ritm care perturbează e cel care asigură existența ta biologică. Un ritm pe care-l simți în fiecare noapte nedormită și care se intensifică de la fiecare adiere de iluzie a unei posibile fericiri. Și te arunci asupra acelei nevinovate trăiri cu o naivitate care o sugrumă și o seacă. Poți da vina pe condiție, pe natură sau pe biologic. Oricum, în final, nu suntem decât niște trecători, iar această trecere depinde doar de ritmicitatea pulsului. Pentru noi, cei cu suflet căprui sau albastru, cei cu firi boeme și cu o proeminentă necesitate de visare, trecerea e mai scurtă. Timpul nostru nu se măsoară în secunde, ore, ani, ci în culori și în speranțe. Simțim timpul doar atunci când ne vedem ridurile apărute pe frunte de la prea multă iubire oferită lumii și cele de la colțul gurii de la prea multe iluzii, prea multe vise vânate pe ascuns și asimilate fără pic de remușcare. Sunt un om de vise cu ochi de cafea ce-și așteaptă cu disperare ridurile pentru a ști că a trăit.

c'est un jeux

Ochii-ți sunt inerți și reci, Până și indiferența-ți tace. Mă uiți ușor, mă lași planând Prin noi, prin ieri și vise sparte. Mă-nspăimântă cerul cu-ale sale culori E plin de amintiri, de șoapte. E plin de noi. Mă doare marea, albastru mi-i eul Arestez si soarele, inchid in mine cerul. Încerc să uit, să mă transpun în noapte, Alerg pe-un val si te las departe. Alerg prin lume, o lume moartă... Te alung din gând, nimicesc orice poartă, Orice zare. Șterg orice urmă de Trădare. Paradoxal, mă doare până și speranța În zadar, încerc să grăbesc distanța. Mă doare până și suflul obosit, E suflul mut al unui suflet rătăcit.

c'est un jeux d'enfants. rien du plus.... Cap ou pas cap?

poate a plouat

Toata viata mea am fost radicala. Si nu am stiut. Sau cel putin nu mi-am dat seama. Paradoxal, i-am invinuit pe toti care vedeau in lume o singura culoare, iar acum am ajuns unul dintre ei. Am scris mereu cu un anume fel de pix, mi-am tras campul pe caiet doar pe partea stanga, am iubit mereu intr-un anume fel, am visat in aceleasi nuante si am facut mereu aceleasi greseli. Am cerut mereu sa mi se acorde dreptate si am cerut ca lumea sa se conformeze deciziilor mele. Da. Am fost un Hitler al sufletului; atat al meu cat si al celorlalti. Am avut grija ca, involuntar, sa ucid cate ceva din oameni; am ucis pentru ca am iubit doar pana la un anume moment. Stiu, nu exista cineva mai dezechilibrat si instabil decat mine. Si e adevarat. Idealismul meu plicticos m-a facut sa caut in oameni mai mult decat sunt si sa incerc sa-i schimb. Sunt un om al contrastelor ce-si merita nelinistea si zbuciumul. Zambetul meu din inocenta spiritului nu mai poate compensa pentru teroarea ce-am instaurat-o in suflete. Mai grav e ca lumea nu se schimba, iar eu voi continua sa nu-mi pot filtra sentimentele si trairile. Incerc sa am ingrop intr-un anume fel de placeri sufletesti pentru a-mi masca vulnerabilitatea eului si transform orice nereusita intr-un esec personal.

Sunt un om pierdut. Sunt un om pierdut pentru care autocunoasterea echivaleaza cu moartea. Sunt un om pierdut care, pentru a mai exista, va trebui sa renunte la introspectiva. Sunt un om pierdut pentru ca nu voi putea exista fara acea autoanaliza. Si toata vina mea consta in a epuiza prea repede ceea ce ma face sa iubesc. M-am alimentat prea mult timp cu povesti tumultoase din carti, iar acum ma lovesc de realitate; caut ceea ce nu exista, caut imposibilul. Si voi termina prin a ma pierde pe mine. -Ce vezi cand ma privesti? Ma vezi sau privesti prin mine? E intrebarea care mi se loveste de peretii capului intr-un mod dement. Alaturi, un baiat rade singur, pare fericit si-i rade soarelui. Rad si eu, fortata insa, de acelasi soare. Rad, dar ma incomodeaza masca. Nu stiu ce vezi atunci cand ma privesti, dar nu ti-as putea cere sa patrunzi in sufletul meu. E prea confuz, prea ambiguu si totodata pulseaza prea tare incat te-ar sufoca. Sunt un om pierdut pentru ca refuz sa accept pamantescul si mai continui sa sper. Non-conformismul meu e tipatul si dovada faptului ca sunt. Ca traiesc, ca respir. E dovada luptei mele cu banalitatea. Sunt un contrast care nu-si va gasi niciodata echilibrului. Presupun ca am fost destinata nesomnului, cartilor, cafelelor si noptilor lungi in care acea autoanaliza ma roade treptat pana cand nu voi ramane decat o urma inerta pe un pamant calcat de prea multi. Daca e sa dau putina temporalitate textului meu, azi a fost luni si a fost acea zi in care astepti cu disperare sa vina seara, sa-ti faci o cafea si sa te retragi in singuratate. Luni a adus acea constientizare de sine si o constientizare a monotoniei. A fost o zi pe care poate nu am vrut sa o traiesc. De fapt, azi traiesc prin noapte. Poate pentru ca a plouat sau poate ca mi-am epuizat zambetele. Astept maine cand voi regasi frumosul in oameni.

la vie se moque bien de nous

M-am indragostit de soare doar pentru a lasa urme. Doar pentru a capata dreptul de a spera sa-mi las ecoul aici, pe pamant. M-am indragostit de soare doar pentru a mai fi. Am incercat sa evit sa ma inchid in mine, pentru ca, astfel, as muri. Prea repede, prea neobservabil. M-am indragostit de soare. ... dar iubirea mea nu a schimbat nimic, nu a reusit sa atinga si nici sa miste infinitul. A fost rece, infima si insuficienta. Iar eu am devenit o piesa nescrisa a unui teatru absurd. M-am nascut dintr-o dorinta umana, insa naivitatea mea de idealista ma face doar o tacere nejustificata a lumii. M-am indragostit de soare, dar apropierea m-a dematerializat incat, nu am ramas nici cenusa. Am incercat sa ma agat, cu disperare, de o raza, de un fir, de o umbra, insa riscam sa las lumea fara lumina si sa o ingrop intr-un intuneric indisolubil. Si atunci am renuntat. Nu puteam duce durerile si dezamagirile atator oameni. Nu eram eu cea care sa le ofere solutia cea mai simpla, de a nu mai exista, de a muri. Oroarea si teama de moarte vine din certitunea acesteia, iar eu nu puteam duce temerile omenirii. M-am intors la trairea mea limitata, cu tot cu dragostea fata de soare care nu e pamanteasca si am incercat sa o reprim, sa o inhib, caci ma arde si ma sufoca. Si Nu face altceva decat sa ma indeparteze de lume. SI de mine.

Existenta mea e devenita subiect de comedie pentru viata, iar eu simt tot mai mult nevoia acelui " mie, pe mine, reda-ma" eminescian. Mi-as dori sa pot iubi soarele mai putin. Sau sa nu-l pot iubi deloc. Doar asa voi ajunge iarasi sa traiesc, sa nu ma pierd, sa respir si sa am constiinta fericirii. M-am indragostit de soare pentru a lasa urme, umbre, franturi sau cioburi. Dar iubirea mea a fost rece, infima si insuficienta. Iar existenta mea era toata iubire... infima si insuficienta. Si am devenit ploaie. Rece si adanca, dar inca vie.

meserie mizerabila a sufletului

Timpul ne masoara destramarea, anii ne secera fiinta, iar noaptea cand ne adoarme, cand ne soarbe din viata. La ce bun sa te mai nasti si sa te zbati daca ajungi, inevitabil, in cel mai bun caz, o urma de praf? La ce bun sa te chinui sa devii daca, oricum n-ai sa reusesti sa fii? La ce bun sa dai un sens existentei tale cand esti constient de propria-ti efemeritate? Si, intr-un final, La ce bun sa iubesti cand stii ca omul e sclavul lumii supus uitarii? Ai impresia ca suntem un joc. Undeva, cineva se distreaza datorita imposibilitatii noastre de-a schimba ceva. Undeva, cineva rade de indobitocirea cu care alergam si vanam timpul. Undeva, cineva traieste asa cum noi abia de avem puterea sa ne imaginam. Undeva, cineva.... Nu. Nu sunt imbracata in cuvinte, nu sunt poezie sau arta, ci ratacesc orbecaind printre ani si printr-un suflet. Acel cineva din mine s-a transformat in intrebare adresata, insa la care nu astept raspuns. Din frica. Poate ca viata nu e data pentru a fi intrebata 'De ce' si traita fara explicatii; iar asta m-ar face o razvratita. Poate ca si sunt. Poate ca traim prin si [entru idealuri. Insa, ce faci daca nu-l gasesti? Nu te sperie gandul ca traiesti doar de dragul verbului 'a fi'? Nu simti cum intreg trupul, porii, nervii, talpile, genele... Totul devine incremenit de frica. Poate a fost doar o zi lunga sau poate ca am baut prea multa cafea. Si totusi.... gandurile se bat de peretii capului meu, cerand cu o disperare ucigatoare sa evadeze. Si totusi, exista un cronos care ne masoara... Nimeni nu ne intreaba daca vrem sa ne nastem, ci pur si simplu existam... Undeva, cineva, decide in locul nostru. Si da. Cum am mai spus, iubesc viata prea mult si prea total, dar asta nu ma opreste sa intreb si nu-mi anihileaza temerile, ci le accentueaza. Poate ma gasesc debusolata sub luna imensa. Poate ca-mi insuflu si-mi creez starea. Mereu am negat dreptul indoielii de a exista su am renuntat prea usor la multe lucruri pe care acum le vad altfel; pe care acum le-as face altfel; pe care le-as schimba. Si se numesc decizii. Sunt acelea care iti rod sufletul si te storc. Sunt acelea care nu te lasa sa respiri si pe care le ai imprimate pana si pe dinauntrul pleoapei. Sunt alegeri care uneori te frang prea usor si prea repede. In viata, nimic nu e intamplator, totul ne influenteaza intr-un fel sau altul existenta. Dureros e faptul ca nimeni nu te invata cum sa traiesti si te surprinzi de nenumarate ori intrebandu-te ce e rau si ce e bine; suntem oameni, prinsi mereu in dualitatea trup-suflet. Poate crezi ca sunt o egocentrista, insa sunt doar o captiva a eului meu. M agat de tot ce e frumos si plin pentru a da o motivatie vietii, vad in fiecare persoana ceva fascinant si bun, iar asta ma face naiva. NU vreau sa-mi dai un raspuns la "De ce'ul" meu. M-ai minti, caci asta facem noi. Sunt intrebari a caror raspunsuri stii ca vor minti... Sunt o fire complicata. Uneori uit sau poate nu am stiut niciodata cum sa traiesc pentru mine si ma redau. Nu ma pot lauda cu o sensibilitate nemaipomenita, insa vreau sa cred ca farama mea de spirit ma desprinde de banalitatea cotidianului. La sfarsit, vreau sa stiu ca am murit langa mine si ca am reusit sa fiu. Vreau sa stiu ca am reusit sa fac din iubire un fel de a fi si un destin. Vreau sa stiu ca am fost produsul unui strigat nascut din necesitatea de o altfelitate. Vreau sa-mi inving temerile si sa descoper propriile explicatii si raspunsuri. Poate ca e tarziu si poate ma doare respiratia. Poate azi e o clipa, o singura atingere de pleoape si o singura intindere de aripa. Si, desi avem atatea certitudini in viata, e paradoxal cum atarnam si planam printre 'poate'. Sa poate nu e asa... Am nevoie de un val sa-mi spele fruntea de ganduri... Am nevoie de un cer cu luna sa-mi alunge singuratatea.... Am nevoie de o carte, intr-un tren, care sa ma duca spre un nicaieri al visarii....

aveam

Eu nu mai puteam privi oamenii in ochi. Evitam o dezgolire de interior prea tumultos. Nu port caciula, nu ma culc devreme, nu privesc wall-e, nu beau ceai. Cel putin, nu atat de mult. Beau prea multa cafea. Ma culc dimineata si mereu imi ingheata fulgii pe par. Citeam lumea, citeam cartea, iubeam lumea si o scriam. Scriam balbaieli, dar o faceam pentru eliberare. Aveam un echilibru bine stabilit. Acum, am inteles ca sunt egoista. Sunt fericita si vreau sa-mi apartina sentimentul, sa-l cuceresc si sa-l incui in mine. Nu am mai scris pentru a nu fi consumat de oameni sau banalizat. Printre peretii comunisti ale cladirilor demult resemnate in fata pustiitatii, nu-si gaseste locul. Ma intreb daca am voie sa-l traiesc. Aveam un echilibru. O viata traita in noapte, miopie si prea mult lirism. Aveam vise ascunse si tremur de pleoape. Mai varsam o lacrima la un film, mai mancam ciocolata pentru glucoza, sperante si vindecare. Radeam de la nimicuri, simteam dorul pentru oamenii mei rataciti prin lume si care misuna prin mine. Aveam o viata echilibrata. Acum insa, nu am scris demult si parca albastrul din mine se pierde. Nu. Nu renunt la mine, ci simplu mai accept o culoare. Parca ziua a devenit mai scurta, parca nu-mi doresc sa ma mai nasc odata. Stiti si voi, mereu ne scapa cate ceva, mereu nu reusim sa traim. Daca ar fi dupa noi, ne-am naste in continuu. Bine ca exista timp, trup si ireversibilitate. Bine ca suntem nepuntinciosi. Bine ca lumea nu depinde de mine sau de tine. O responsabilitate prea mare pentru doi trecatori. Bine ca traim si astfel putem fi si fericiti. Da, suntem si fericirea exista. Nu e o tacere de tristete. Ci exista. E pana si atunci cand te deschizi, deschizi venele, sufletul, cicatricile si te lasi navalit de aerul atat de des si de vizibil incat il stragi in pumn spre a te asigura ca nu e o iluzie. Exista in calm, in sublim, in iarba, in fulg, in mare, in albastru si in verde. Ea e in adevar, iar adevarul e ca eu beau cafea. Tare si fara zahar sau lapte. Ma culc dimineata si ma scol in aceeasi dimineata. Nu port caciula pentru ca nu-mi pasa de o eventuala raceala. Nu pot sa fiu calma pentru ca sunt vulcanica. Nu pot sa nu vreau multa lume pe langa mine, pentru ca am nevoie sa inhib teama de singuratate. Nu puteam sa nu aleg sa plec la Iasi pentru a ma reintalni cu mine. Puteam doar sa zambesc, sa visez, sa astept, sa caut si sa sper. Nu credeam sa pot oferi ceva. NU credeam ca tacerea e miscatoare si plina. NU realizam ca spontanul da atat de mult sens vietii.

Acum insa, ma rescriu, ma descoper. Ajung sa vad ascunzisuri si sa ma definitivez. Sa constientizez ca nu ma pierd, ci ma gasesc. Ca somnul e frumos si viata prea scurta pentru a o petrece analizand si gandind. Ca, intr-adevar, uneori gandesc prea mult. Acum nu mai visez kinestezia, ci o simt ca parte din mine. In caz ca aceasta balbaiala care, de fapt nu face altceva decat sa arate o alta vulnerabilitate contrariaza, rog sa ma iertati. Rog sa ma iertati ca-mi permit sa ma redau prin propria-mi poza. Rog sa-mi iertati explozia. Rog sa-mi iertati zambetul pe timp de criza.

boala iubirii

Nici nu stiu cum sa incep. Imi simt capul mai greu ca niciodata, incarcat cu mii de idei. Vise. Sperante. Dureri, de care incerc sa scap. Vreau sa redau totul, sa ma redau si sa-mi descoper propria complexitate, sau banalitate. Sunt o inadaptata mult prea idealista, chiar naiva as spune. Cert e ca sufer de o boala grava: Iubesc lumea, prea tare, prea devreme, prea total. Iubesc lumea care ma coloreaza si care ma doare. Uneori, care ma resusciteaza prin simpla-i existenta, alteori contrariaza. Sunt un amalgam de stari si sentimente. Eu-ul meu e lipsit de orice materialitate. Sunt o idee. O simpla dovada a ciclului natural. O dovada a unei contopiri, daca e sa vorbim mai metaforic, dar de fapt, a unui proces biologic. A unei fecundari. Nu sunt o exceptie, nu sunt cu nimic deosebita, am fost un proces. Atat. Incat, era firesc sa apar. Si nu ca as fi nerecunoscatore celor care m-au nascut, ci luati-o ca pe un simplu adevar. Acel ceva aparut sunt 'eu'. Atat. Un pronume personal si gata. Eu-ul care cauta disperat identificare. Eu-ul care iubeste si vede idealul. Nu, nu e din cauza cartilor citite sau a filmelor vazute. Poate e datorita celor de la beatles sau sinatra. Poate e o maladie patologica. Visez la o viata si la o iubire care sa ma faca sa traiesc exact ca un copil. Simplu. Dar Intens. Un copil nu percepe timpul, ci exista atemporal. Atat vreau. Insa acest atat, e atat de mult. Vreau sa ma detasez de pozitie geografica, latitudine , longitudine, de fus orar, minutar,ceas, ore. Nu vreau viata lunga, ar fi o povara mult prea mare. Vreau sa imbatranesc, nu ma sperie. Din contra. Ceea ce ma sperie e neadevarul din 'sufletul e vesnic tanar'. Oare? Daca e viu si tanar, de ce il simtim obosit? Zbarcit si dezamagit. In viata, fiecare traieste cum poate. Cum stie. Rezista care poate. Ti-e greu sa fii tu intr-o lumea care sugruma. Insa, las asta in grija unei alte seri, altei cafele, unui alt zbucuim. Acum, sunt fericita in exterior. Nebuna. Colorata. Nu exist fara zambete, sunt toata iubire si cuvinte. Sunt un vis. Un concept. Ma doare dezamagirea, dar ea exista. Omul, in dorinta de frumos, neaga dreptul dezamagirii de a fi. Ele Sunt. Vor mai fi, vor intari, vor distruge. Mai e viata-viata fara dezamagire? Raspunsul irefutabil, indubitabil si total uman e NU. NU incerc sa va tulbur confortul spiritual si fizic cu niste randuri imbacsite de aberatii prafuite si analize infime a sensului existentei raportate la conditia noastra. Nu. Nu am experienta si sensibilitatea necesara nici macar de a incerca sa o fac. Sunt doar niste ganduri marunte adunate intr-un telefon in momente de inspiratie, contemplare sau plictiseala. Totusi, cum am mai spus-o, sunt ceea ce scriu. Un rand, o fraza, un gand. Sunt o dorinta de copil, un val din mare. O simpla aspiratie spre curat. O materializare a unui fenomen biologic care te obliga sa fii. Cum esti insa, depinde de tine. De mine. De lumea de care sunt bolnava. http://www.youtube.com/watch?v=h_m-BjrxmgI

colorat, doar ca altfel.

Toamna este anotimpul meu. Desi e un 'al meu' general, vreau sa cred ca totusi imi aprtine. Toamna e melancolie. Dupa soarele care obliga la viata, acum, e liniste. Lectia de istorie. La jumatate de metru, Irina raspunde RASSM si comunismul. Te incearca o furie. Revolta.Etajul 3, sala de clasa-de obicei, insuportabila. Azi, are un iz de aramiu. Intorci privirea si instinctiv, te uiti pe geam. Incerci sa cuprinzi totul si sa absorbi cu privirea privelistea. Mai bine zis, dezolarea. Nu e nici o miscare. Static. Cladirile-monocrome. Copacii-un joc de culori. O adevarata provocare pentru pictori. O adevarata antiteza a sufletului.In spate, asistenta. Pentru putinele dati, e liniste. Parca mai apasatoare, sau nu suntem obisnuiti cu ea. Ideea e ca suntem redusi la tacere. Te simti un captiv ce viseaza la evadare. Revii la toamna realizand ca esti impregnat cu acele nuante. Ai ramas colorat, doar ca altfel. Meditatie. Toamna te obliga la un dialog cu tine. E revelatie. Cunoastere.E descoperirea lumii, a frumosului ascuns in tacere. Vrei sa conservi starea de contemplare, sa te conservi. Sa fii tu.Daca esti zambet, vei continua sa zambesti, cu frunze cazand deasupra ta. E perioada cand devii un ecou al propriei bucurii ratacite prin vant. Toamna e Enya. E Joe Dassin. E aburul de cafea stropit de ploaie. Toamna vrei libertatea mai mult ca niciodata. E atunci cand totul tace. Cand toti dorm. Iti lasi haina, deschizi fereastra si te scoti pe balcon. Placerea e in picaturile care te invadeaza. E o tortura ce gadila. Si totusi, de ce toamna?Poate pentru ca atunci aduni amintiri, iubesti si existi cu soare pe gene. Poate pentru ca viata devine o joaca de copii. Pentru altii, toamna da nastere unui nou suflet care iti adoarme in brate si te topesti. Te sperie puritatea si inocenta.E lumea infofolita care are nevoie de caldura pentru a o pastra pe cea interioara. Sunt persoanle care emana acest frumos al spiritului lor si-l cedeaza exteriorului. Toamna e anotimul meu.Si al fiecaruia.

Pana la capat

Paunescu a murit si afara e soare. Ironie. ..... Pana la capat Adrian Paunescu

"Traiesc si mor in fiecare zi,Cartela mea de viata se descarca,Scriind, pe viata si pe moarte parca,Paradoxal, de teama de-a muri. Traiesc atat cat scriu si mor scriind,Supus bolnav al insomniei mele,Grabind consumul tragicei cartele,Cu orice text, cu fiece colind. Refuz longevitati de domnitor,Desi fiinta mea intreaga stieCa nu a scrie e o terapieSi ca, pe cat traiesc si scriu, si mor. Apun si eu, sub soarele in scapat,Si ma transcriu aici, pana la capat." Ramanem tot mai saraci. Raman doar umbre. .......

suflete moarte, nu exista.

De la origini si pana azi am incercat sa sfidam legi. Sa invingem moartea. Sa inventam masina timpului.De ce? Pentru ca ne-am constientizat natura imperfecta. Pentru ca ne asumam responsabilitatea pentru ce suntem si ce facem. Si totusi vrem sa dam timpul inapoi pentru ca nu suntem in stare sa traim cu aceasta responsabilitate. Si asta ne face oameni.Azi, viata a devenit o lupta. Azi suntem mai masinarii ca niciodata.Mai robotizati. Mai concreti. Azi este lume care uita ca are suflet. Si totusi il are. .......Sufletul e omul. Corpul- doar o carcasa menita sa-l protejeze. Cert e ca suntem. A fi inseamna a da. A oferi bucati din tine. A raporta lumea la individual. Nu exista suflete moarte. Sufletele moarte nu dau nastere, NU plang.NU rad.NU iubesc.Mortii nu au privire vie. Omul e mister. E infinit, complex si abstract. Condamnat la o existenta lumeasca.Omul catareste 21 de grame.21 de grame care se desprind dupa moartea fizica. 21 de grame care e sufletul si care dispare.NU moare. Poate rataceste liber pe pamant. Poate e cer. Poate devine mare. Poate ploaie. Suflete moarte nu exista. Ele continua in neant.

Generat în 0.203 secunde.