Scrisul si fericirea, nu au nimic in comun. Cel putin pentru mine. Nu ca am atat de multe momente in care ma simt feiricita, dar cand zambesc cu sufletul si cand simt ca ochii imi zambesc, nu pot scrie. Si nu ca ceea ce scriu eu ar fi atat de profund. Nu. Nu sunt un Cartarescu in varianta feminina. Sunt un om care toata viata lui o sa alterneze intre creionul cu care isi va materializa bucati din el si zambetul care ii va dizolva puterea de a se materializa in cuvinte. Si… paradoxal, in tot acest timp, nu isi va dori nimic altceva decat sa fie imponderabil. Nu vreau sa-mi simt corpul sau greutatea sufletului. Vreau sa fiu imponderabila. Sa plutesc fara ca sa am putere de decizie. Vreau sa ma dezic de responsabilitatea propriei fiinte si sa nu-mi mai pese.
Vreau sa nu-mi mai pese! Tip atat de tare incat simt ca imi cedeaza plamanii si simt cum mi se lovesc pumnii furiosi de cealalta parte a cosului pieptului. Si daca as avea norocul de a nu mai exista si daca totusi natura ar decide sa-mi dea cea mai crunta pedeapsa, atunci mi-ar lasa sufletul viu. L-ar lasa ratacind in cautarea imposibilului, l-ar lasa sa orbecaiasca intr-o lume in care sufletul nu mai e. Si da. Ar fi o ironie. Mi s-ar adeveri temerea; temerea de singuratate, de neinteles, de lume ipocrita si eu ratacita printre ei. De fapt, ce vina are lumea? Fiecare isi consuma oxigenul cum poate, cum stie mai bine. Vinovata sunt eu. Eu pentru ca am ajuns sa cred ca exista acel loc in care tot imposibilul devine posibil… Eu pentru ca am ajuns sa cred ca poti iubi pana la refuz. Eu pentru ca nu am invatat cum sa-mi controlez visele si nici cum sa ma opresc. Azi e una din zilele pe care nu vrei sa le traiesti si astepti momentul in care ai sa te culci si va incepe o noua zi. Dar ce faci daca pana atunci ranesti pe cineva? Sau ce faci daca “ nu te poti invinge” pe tine insuti? Ce faci daca iti mai curge o lacrima? Sau poate 2…Nu faci nimic.
Iarta-ma....
