Pui pe tine sute de arome și îți rozi pielea cu sălbăticie, te înfășori în haine care poate, cumva, vor putea masca și poate, cumva, nu vor trăda epuizarea.
Încerc să-mi cârpesc sufletul, ca poate, într-un sfârșit, o să tacă și n-o să mă mai taie până la os și n-o să mă mai doară și o sa acopere gaura din mine...Și acum, știu că nici măcar nu mai pot spera să adorm..... Iar o parte din mine nici nu vrea ...
E tot ce mi-a rămas... e tot ce mai este. E tot ce va putea vreodată fi. E unica dovadă de aparținere. Doar așa mai știu că sunt vie. Iartă-mă că mă dezlănțui astfel când ție îți e cald și ești fericit, când tu zâmbești și visezi și ești... Și mai ales, când tu vrei să fii.
Iar eu..... mă voi pierde în mare... iar asta îmi va da timp să uit. Și dacă nici marea, atunci mă arunc în lume... oamenii vor avea grijă să distrugă ce-a mai rămas.
Vreau să-mi curăț sufletul, trupul, amintirea și durerea
și plimbarea.
și seara.
și.
