Am visat că s-a făcut primăvară, că soarele a ieșit zâmbitor la o promenadă, iar păsările l-au însoțit. În mine nu mai încăpea atâta fericire, eram toată un zâmbet și o emoție. Mi-am luat rochița mea albă, am lăsat părul pe spate și am ieșit din camera pustie și tomnatică într-o primăvară frumoasă și sclipitoare, pe care eu am mi-am dorit-o atât de mult. Eram eu și primăvara, două năluce într-un vis zidit de gândurile mele senine. Și cât de frumos era în visul meu primăvăratic, toți ieșeau parcă dezmorțiți dintr-o pânză de păianjen, se luau de mână și dansau.
A fost doar un vis. M-am trezit, m-am ridicat, m-am apropiat de geam și am văzut crengi singuratice și triste așteptându-și a doua jumătate – primăvara, am văzut o casă îmbrăcată în gri care tot aștepta primăvara s-o îmbrace în straie de sărbătoare. M-am văzut pe mine tristă și nostalgică, care tot aștepta.
Până vine primăvara speranțele mele stau închise într-o cutiuță, iar când ea sosește le las să zboare în libertate, ca niște păsări. Speranțele noastre sunt ca și ele, unii le lasă să zboare oriunde, alții le țin legate strâns, așteaptă momentul potrivit să le dea drumul să-și ia zborul spre infinit.
Omul are păsări – speranțe. Trebuie să avem grijă de ele, să le dăm de mâncare, să le îngrijim, ca mai apoi să le dăm libertatea să-și caute un rost în lume. Și poate uneori speranța este un fel de anestezie, dar e atât de plăcut să visezi, să speri… să crezi.
