Caută prin sertare, dulapuri, scotocește prin buzunare și nu găsește. A dispărut cartea , cartea amintirilor, e un haos peste tot… Începe să danseze în vârful degetelor în camera întunecată. Deschide geamurile, cheamă păsările și noaptea să se prindă în dans cu ea. O nălucă cu ochi verzi care sticlesc în întuneric. E disperată, e singură și tristă, nu știe de ce extratereștrii au ales-o tocmai pe ea, de ce ea, și nu altcineva pentru experimentul acesta stupid – existență în eprubeta timpului. Amețită de la atâtea mișcări bruste, se dizolvă în particule de frunze, frunzele cad la pământ. Nu mai rămâne decât un scrum de la frunzele moarte, dus de vânt scrumul se împrăștie în nicăieri.
Tu, la câteva cifre distanță, atât de departe, dar aproape… Aproape că te simt. Te apropii încet, iar apoi dispari definitiv până în cealaltă viață. Distanță, spațiu, tasta Delete, prea multe, o pânză de păianjen în care ne învârtim fără a găsi ieșirea. Eu plec, îmi iau rămas bun, dar îți las eșarfa în dar… o simplă amintire.
