Nu avea nevoie de mila nimănui. Era fericită.

Cu obrazul mânjit şi capul plini de lindeni, o pereche de chiloţi spălaţi în Nistru şi uscaţi pe tufarii de pe mal, trăia de capul ei. Şi pentru asta o invidiam crunt. Pentru libertatea ei ameţitoare. 

Dacă eu eram întrebată o dată pe zi ce vroiam să mănânc, pe ea n-o întreba nimeni cu săptămânile.  Trecea ca vântul  prin grădină, rupea o pătlăgică, o ştergea de poală şi o mânca. La desert escalada copacii din grădină. Culegea agute răscoapte şi răsdulci, vişine negre amare, mere tărcate mustoase. Nu ştiu cum făcea că nu se alegea nici măcar cu o zgârâitură. Avea picioare lungi, bronzate, fine. Mişcări de felină, foarte bine stăpânite. O faţă cu trăsături elegante, prea nobile pentru o ţărăncuţă desculţă.

Puseurile mele nebunatice de libertate, pe care le mai resimt și azi,  mi le-a altoit ea, atunci când hoinăream ambele ca două năluci neastâmpărate, ea fiind ghidul meu, eu copilă încă cuminte, cu imaginaţie săracă de octombrel. Umblam nopțile prin cimitire, pe dealuri la furat morcovi şi sfeclă, pluteam pe curenţii Nistrului cu o bărcuţă de cauciuc (nu ştiu nici azi să înot, ce nebună eram!) ca apoi să rătăcim prin pădurile Ucrainei …

Apoi anii ne-au despărţit. Ea a rămas în sat, s-a făcut fată mare cu zestre bunișoară, mamă-sa a început s-o piseze la cap să se mărite. “Din tine om cu carte n-o să iasă, n-ai cui semăna, numai cheltuieli degeaba. Ia cată atent la Nicu, băiat gospodar, nu bea, nu fumează. Ce mai vrei?”

S-a opus un an doi, iar pe urmă, găbjită la perete (de mamă-să şi de peţitor cu mâini harnice) nu mai avea de ales, una din două: sau se mărită, sau fuge de acasă.

Primul copil cred că s-a întâmplat drept în noaptea nunţii, prima şi ultima, căci repede a înţeles câtă silă îi stârnea trupul nedorit de bărbat cu cârlionţi roşcaţi şi gene decolorate, mâini puternice, palme mari şi zgrințuroase ca răzătoarea, suflarea tulbure de băutură cu drojdie … 

Peste vreo şase ani, l-a făcut pe al doilea, numai să scape de tortura psihologică tipic moldovenească, obositoare şi năvalnică din partea mă-sii şi a cumetrelor din sat cu “Da la al doilea nu vă gândiţi ? Deam îi timpul. Ce mai aştepţi ? Ai bărbat, nu bea, nu fumează …  aur curat” şi iar tot refrenul de la macarena.

Atunci ne-am întâlnit. Am păşit într-o odaie sombra cu o ferestruică mică la care băiatul mai mare îşi făcea temele, ea îl alăpta pe al doilea. Mi-a sărit în braţe o femeie pe care viaţa de familie a îmbătrânit-o fără cruţare. Sarcinile i-au curmat dinţii, i-au rărit părul, i-au stins luminile din ochi. Era bucuroasă să vorbească cu mine, dar… i-am produs durere. Multă, mută. Eu eram un personaj ce răsărea din trecut, din zilele ei fericite. Cele mai fericite. Când era liberă, când încă nu se pierduse pe sine… Acum, o leoaică înlănţuită, mutilată, fără reflexe.

* * *

- Să-ţi spun o noutate? îmi încearca curiozitatea mama acum două zile.

- Rea sau bună?

- Deam cum îţi inchupui tu.

- Spune…

-Verișoar-ta şi-a lepădat bărbatul, casa şi copii şi a fugit în lume. C-un flăcău de 25 de ani. Tot satul nu se mai astâmpăra de vorbit. Cică bărbatu-sau şi-a tăiat venele şi e în spital. Copii cu bunic-sa…

 ”În sfârșit… ”

Sfârşit sau început?