M-am prins la ideea că vreau să evadez. Foarte simplu, vreau să evadez din castelul pe care eu însuşi l-am construit. Pereţii lui, turnurile albe, tot ce am clădit cu atâta pasiune şi atâta dăruire mă apasă. Casa mea a început să-şi trăiască propria viaţa şi pereţii se mişcă într-un mod ciudat şi neaşteptat şi simt cum încearcă să mă prindă şi să mă sugrume. Casa mea, construită se pare pe nisip, mă îngrozeşte. În fiecare noapte îmi spune că e gata să se năruie şi să mă îngroape sub zidurile pe care atât de mult le iubesc. Creaţia mea vrea noi oaspeţi, care ulterior să-i devină stăpâni. Zidurile nu mai sunt fierbinţi, aşa ca înainte, mă simt neputincios să le mai încălzesc, chiar dacă m-aş lipi cu tot corpul de ele şi nu aş mai pleca niciodată. Mi-e frig şi mie. Nu mi-a rămas prea multă căldură în vene, dar nici nu mai încerc să o reţin în mine. O să fiu lângă uşă, ca să le-o deschid celor pe care tu, frumosul meu castel, o să-i vrei înăutru. O să fiu lângă uşă ca să pot pleca atunci când n-o să mai vrei să fii o iluzie frumoasă, creată de mine.
