Afară-i toamnă

 

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,              
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândesti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată ;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată.
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri, rânduri;

Deodat’ aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

                                               Mihai Eminescu