Îmi amintesc cu zîmbetul pe buze ce cadou le-am făcut alor mei de Anul Nou, în 2005. Nu e un cadou obișnuit, e unul tare DEOSEBIT. 
A mei nu l-au uitat nici pînă în ziua de azi…
Povestea a început într-o zi însorită de decembrie…de dimineață părea a fi o zi frumoasă, doar pisica neagră care mi-a tăiat calea părea suspectă…dar mi-am zis- e doar o pisică care se grăbea…dar acum cred că nu în zadar mi-a tăiat calea… Mă duceam cu pași lenți spre liceu, era într-o joi. Îmi amintesc că în acea zi eram foarte veselă și nu am simțit nici într-un moment ce avea să urmeze… La a doua recreație m-am gîndit că vreau să scap de mateshă, aveam de rezolvat 30 de exerciții, dar nu aveam nici un chef!!! Așa că împreună cu un coleg ne-am îndreptat spre xerox-ca să facem xerox din caietul unei colege(am uitat să vă spun că urăsc matematica), ei îi plăcea tare matematica. Bunul D-zeu a hotărît să mă pedepsească pentru gestul meu 
, traversînd strada mi-am fracturat piciorul, ce durere!!!!!! Am urlat!!! Săracul coleg, nu știa ce să mai facă ca să mă liniștească…
Salvarea a venit foarte greu, credeam că nu mai vine…pînă și-au mișcat ăia fundul-piciorul meu se umflase tare, tare! M-au găsit cu un ochii roșii de plîns…Pe atunci nu cunoșteam atît de bine ca acumorașul, ei m-au dus cu mașina într-un capăt al orașului-pe care eu nu îl cunoșteam și habar nu aveam cum să ajung de acolo la căminul unde trăiam pe atunci. Medicul de acolo doar atît mi-a spus- “Ce, nu poți să fii mai atentă?” Mai apoi au urmat razii cu căruciorul prin cîteva cabinete
Îmi amintesc că mai erau 4 zile pînă la Anul Nou. După radiografie medicul mi-a spus că piciorul stîng va trebui să fie pus în ghips pentru două săptămîni, COȘMAR!!! Să stau 2 săptămîni în pat? Să nu ies? Dar eu nu pot, eu înnebunesc!!! Dar nu era cum vreau eu, dacă toate s-ar întîmpla cum ne dorim noi atunci viața nu ar fi interesantă.
După ce mi-au pus un ghips pînă la genunchi mi-au spus că pot pleca acasă, nda…dar cum să ajung eu acasă? Nu cunoșteam acele locuri Cu mine mai erau doi colegi care la fel nu înțelegeau unde ne aflam și care deja se săturau să mă ducă în spate, așa îmi era jale de ei… . La un moment dat se oprește o mașină luxoasă, după ce geamul a fost dat în jos am putut vedea un domn foarte chipeș, iar verigheta mi-a dat de înțeles că e căsătorit. Nu a cerut nici un leu, mi-a propus ajutorul, m-a dus pînă la căminul meu. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci, nici măcar nu îi știu numele, știu doar că e un om cu inimă mare, unul dintre puținii oameni pe care i-am întîlnit în viața mea-oameni cu suflet de aur. I-am mulțumit, el mi-a zîmbit și mi-a dorit însănătoșire cît mai grabnică , ce bărbat deosebit!!!
Îmi făceam griji cum vor reacționa părinții mei la auzul acesteai vești, nu era o veste tocmai îmbucurătoare… Fetele din cameră mi-au spus că sunt nebună . Seara am sunat acasă, aveam mari emoții…îi zic mamei-”Îți spun ceva numai să nu mă bați” (de parcă la 15 ani încasam bătaie, de mulți ani uitasem ce e bătaia, dar așa mi-a venit la moment să îi zic mamei), mama mi-a răspuns-”Ce nebunie ai mai făcut?” . Mama a rămas portret, fără cuvinte…doar atît a spus-”cum te simți, te doare ceva?” Tata nu a spus nimic doar-” Stai fără griji, mîine te luăm acasă, de dimineață.”
Nu prea am putut dormi noaptea aceaia..nici mama…
A 2 zi au venit și m-au luat acasă, toți plecau fericiți acasă…și eu fericită+piciorul în ghips…
Credeam că înnebunesc acasă, cît poți să privești TV? Toți acei “prieteni” sau dovedit a fi niște străini…trist dar adevărat, nimeni nu își amintea de mine…doar părinții m-au susținut. NIMENI nu mi-a trimis măcar un mesaj…mi-am dat seama cît sunt de singură… . Plîngeam nopțile…mi-a fost așa de greu…dar toate au rămas în trecut, doar uneori îmi mai amintesc…
Anul Nou l-am petrecut acasă, unicul an…restul anilor petreceam cu prietenii.
După ce am scos ghipsul, ce credeți că am făcut? Am MERS!!! Atunci am înțeles cît e de minunat să poți merge, să fii sănătos, trebuie să prețuim sănătatea! Mie milă de cei care au deficiențe locomotoare, e foarte greu să trăiești fără a te putea mișca…
În fiecare an de Anul Nou mama rîde- “Ce cadou ne mai faci anul acesta? ” Nu am mai avut asemenea întîmplări de atunci și nici nu îmi doresc, cert este că de atunci nu prea pot purta încălțăminte cu tocuri de 10 cm și cum plouă am o durere îngrozitoare !!!
Îmi amintesc doar de Anul Nou de acea întîmplare și rîd mult 
