La 10 august aşteptam îmbarcarea spre München în sala de aşteptare din Chişinău. M-am băgat în geantă după carte ca să-mi scurtez aşteptarea când am auzit un zumzăit în aer. Ochii s-au luat după auz şi au rămas spânzuraţi în văzduh. Un elicopter teleghidat forfeca aerul cu luminiţe albastre şi verzi.
“Oare o să-i placă lui Artiom elicopterul?”
Cinci zile mai devreme făceam coadă la Ambasada României sub soarele incendiar cu un pachet negru alături. Îl ţineam cu grijă mare să nu mi-l piseze mulţimea agitată de oboseală şi nervi.
“Oare o să-i placă Anastasiei păpușica?”
Aceste două inimioare trăiesc printre alte inimioare triste. Puteţi să-i auziţi în imaginile de mai jos. Veţi înţelege mai bine emoţiile pe care le purtam cu mine în aceste zile.
Artiom la 2 min. 38 sec. şi Anastasia la 2 min 51 sec
De ce scriu acest post? M-am cutremurat de emoţie când am primit un mesaj de mulţumire pe facebook de la fetele care au organizat această campanie profund umană de împlinire a dorinţelor copiilor bolnavi de leucemie. Pentru că nu ele trebuie să-mi mulţumească, ci eu, care n-am făcut nici măcar a suta parte din efortul şi dragostea pe care au împărţit-o ele acestor copii. Îi mulţumesc mai ales Rodikăi Groza, cu care am ţinut legătură prin facebook şi Irinei Rotari, cu care m-am întâlnit la Chişinău. Fetelor, să aveţi parte înzecit de dragostea şi grija pe care o purtaţi acestor suflete!
Mai scriu acest post pentru a crea un echilibru la postul recent Strigăte care nu se aud. N-ar fi corect să las cititorului amara impresie că în Republica Moldova nimănui nu-i pasă de copilăria unor pici trişti. Mai există oameni deosebiţi a căror existență şi prezență te face să adormi liniştit şi cu speranţă în suflet.