La 4 august, 8.30 coboram vios scările WC-lui public din autogara centrală din Chişinău. N-aveam nici un motiv să bănuiesc că nu era să-mi atung scopul. Mai mult, să-mi treacă mie prin cap că în loc să mă uşurez, era să ies cu o povară?

Mi-am deschis centura, aşteptând câteva clipe ca să se elibereze un loc. “Băi, ce zăpuşeală”, am constatat în gând. E abia dimineaţă şi nu am cu ce respira, cum naiba am să aleg azi toată ziua? Apoi m-am agăţat cu privirea de o uniformă albastră de serviciu îndreptându-se spre-o uşă închisă. Scâârţ! A deschis o încăpere minusculă, destinată pentru produse de curăţat, mături, petice şi alte acareturi, dar… ce face un copil acolo? Pe un pătuţ improvizat, în lumina stearpă de bec sărac, era lungită o fetiţă de vreo patru anişori. Dormea. Borboane de sudoare lipicioasă îi sufoca obrazul peste care cădeau carlionţi negri, uzi şi unsuroşi. Fata respira adânc, greoi, în puful unui pled tuncesc înflorat şi încins de căldură. O mânuţă cădea spânzurată spre podele. Două muşte sleite de puteri şi căldură ba îşi luau zborul, ba cădeau peste o strachină albă veche emailată, încercând din răsputeri să supravieţuiască  în aerul suprasaturat de clor şi iz de pişat femeiesc. Uşa s-a închis.

“Eee, eee-ooo”, am rămas mută de indignare în mijlocul încăperii. Simţeam că aveam o expresie de idioată trăsnită. “Măi, voi aţi văzut asta?” striga o voce în mine. “Măi, voi sunteţi orbi? Ce facem cu fata, o lăsăm aşa? Să crească în pişatul nostru?” 

Femeile intrau, se pişau şi ieşeau. Aveau treburi.

Mi-am închis centura. M-am apropiat de oglinda stropită cu zoi şi am văzut pentru prima dată cum arată neputinţa. Verde la faţă, cu expresie îmbătrânită, speriată, un pic şocată, beteagă. “Acum nu pot face nimic”.

În ziua ceea, alergând după ştampile şi semnături, am întâlnit sute de feţe. În fiecare din ele răsărea ca o obsesie obrazul transpirat al fetiţei din veceu. 

În ziua ceea am văzut kilograme de aur şi pietre scumpe, cucoane emancipate în geep-uri, macho încălecaţi pe “mercedesuri”. 

“Ce jalnice priorităţi, ce jaaaalnică gândire”, mi-am zis petrecând cu privirea un Bentley anonim. 

La 4 august, 18.00, coboram cu frică scările WC-lui din autogara centrală din Chişinău.

“Am s-o conving pe femeie să-mi dea fetiţa pe-o oră (îi las paşaportul), o scot la aer,  să-i cumpăr o îngheţată ? o carte ? o jucărie ? Ce mai pot face pentru ea? Şi dacă nu mi-o dă? Am să trag atunci o fugă în piaţă să cumpăr un ventilator?” În clipele celea înţelegeam cât de puţin îi trebuie unui om ca mine să ajungă la aiureală curată.     

WC-ul era pustiu la oră de seară. Uşa era închisă. M-am asigurat că nu mă vede nimeni şi am forţat-o. Întuneric şi gol. 

Nimeni nu mai avea nevoie de mine.