Am căpătat un obicei prost în ultima vreme. Merg pe drum, dar calc pe nouri. Noroc de socrul mic că are grijă să mă bage în ascensor şi să mă trimită la parter.
În rând la bilete pentru Shrek 4:
-Nu vreai s-o vezi şi pe Sophie Marceau? glăsuieşte socrul mic.
-N-am chef acum.
-Păi nu acum, marţi.
-Reuşesc eu s-o văd. Nu neapărat marţi.
-Doar marţi poţi s-o vezi în faţa ta. Nu doar pe ecran.
Să vă mai spun că panoul gigantic cu anunţ era chiar în faţa mea? Pe pământ adică. De pe care eu în ultima vreme mă desprind ca un balon umflat cu helium.
***
Ştiţi, vă spuneam în articolul Primul contact că-mi place să captez într-un film primele reacţii dintre două personaje care devin ulterior intime (sexul nu e obligatoriu). Dumnezeu ştie pentru ce merite am ajuns să văd, la puţin timp după post, cu proprii ochi două stele cinematografice, mai întâi vorbind în faţa mea, mai apoi sărutându-se pe ecran. Într-un interval de o oră. Am trăit o uşoară senzaţie de ireal. La preţul total de 9 euro şi 70 centime.
Când am ieşit din sala burduşită cu cei de-al de mine, mi-am zis că filmul L’âge de raison e cel mai bun pe care l-am privit anul acesta.
Mă gândeam imediat după vizionare că dacă li s-ar propune la o sută de regizori ideea de film «nu uitaţi visele voastre din copilărie, căci în ele se ascunde taina împlinirii», vom avea 100 de variante de filme. Nu ştiu câte din ele vor fi tot atât de reuşite ca L’âge de raison. Pentru că nu ideea în sine e genială (deşi e clasică), dar felul de a arăta, a exprima şi a convinge spectatorul de un adevăr vechi cât lumea.
O fetiţă de 7 ani, trecând prin încercări grele din copilărie, scrie nişte scrisori. Le duce la notarul din sătuc şi îi spune să le păstreze până când va deveni adultă. Atunci s-o caute şi să i le înmâneze. Notarul s-a dovedit a fi o persoană de încredere, dar mai ales de omenie (chiar a luat-o în serios). Exact peste 33 de ani, în ziua când aceasta împlineşte 40 de ani, o găseşte şi i le înmânează. Din momentul acesta începe aventura…
Citeam undeva că, acum un an sau doi, Sophie Marceau era decisă să-şi ia un an sabatic ca să se dedice doar familiei, dar imediat după o lună de la declaraţie a primit scenariul acestui film care i-a schimbat toate planurile. Nu era dispusă să rateze un rol atât de aproape de suflet.
Scenariul filmului îmi pare încântător. La fiecare cinci minute strecoară câte o perlă extrasă din scoicile vieţii, care toate împreună formează o salbă preţioasă.
Voi aţi devenit ceea ce vă doreaţi să deveniţi în copilărie? 