Fiică-mea a încheiat un ciclu de 2 ani de şcoală maternă (aşa se zice pe aici) şi cu astă ocazie educatoarea a organizat o soarea de adio. Părinţii au întocmit în prealabil o listă de bucate în care fiecare a scris cu ce poate contribui la masă. Eu hai că nu mă gândesc mult şi scriu cu roşu caligrafic: plăcinte, pufuleţi şi suc.
A doua zi dimineaţă, educatoarea îl trage de mânecă pe socrul mic într-o parte şi îl întreabă conspirativ: “Da să nu vă fie cu supărare, monsieur, absinte e un fel de băutură sau ce? Iar pufuletti presupun că e o mâncare italienească, nu-i aşa?”
Socrul mic s-a blocat oleacă, cafeaua încă n-a început a circula prin sânge, mai pe-urmă mi-o zărit scrisul pe tabla unde era spânzurată lista, înţelegând în sfârşit că treaba e făcută de mâna fimei-si.
-Nu vă faceţi griji, madame, deseară venim cu bucatele (absinte/plăcinte nu e băutură) şi soţia mea o să vă lămurească totul pe-ndelete.
Peste o juma de oră îl aud pe socrul mic în receptor:
-Noroc că numai ţie ţi-o trecut prin cap să scrii în română, că dacă era să scrie fiecare părinte pre limba lui (arabă, greacă, spaniolă, rusă etc.), o găseam leşinată pe educatoare azi dimineaţă.
Bun înţeles că seara educatoarea abia aştepta să mă vadă. În timp ce-i explicam povestea întreagă vedeam cum ochii i se transformau în bliduşte:
- Moldavie?! rosteşte fiecare silabă cu putere.
- Aha, o ţară mică mică, cât o alunică, glumesc eu. În Europa, desigur.
- Şi eu abia acum aflu. Eram sigură că sunteţi o…
Ce să-i faci, m-am gandist în sinea mea. Eu tot uneori am impresia că azi sunt o…mâine altă o…
-Ştiţi, îmi spune educatoarea peste o zi, mâncam aseară pufuletti cu fiică-mea şi n-am mai rezistat tentaţiei, m-am conectat la reţea ca să caut pe google ţara dumneavoastră…
Ce vroiam să zic cu întâmplarea asta?
1. Ambasadoare din mine ca din drac tămâie. Voi aţi înţeles.
2. Oamenii nu sunt cei pe care ni-i închipuim noi. Chiar dacă îi vedem în fiecare zi. Doi ani la rând. Oamenii sunt exact ceea ce lasă ei să se creadă despre ei. Dacă lasă.