“N-am multe calităţi şi cu precădere nici una dintre cele să mă recomande pentru viaţa de cuplu. În sensul în care bărbaţii generaţiei la care eu mă calific pentru seducţie au fost educaţi în spiritul “nevestei gospodine”. Adică soţie sau nu, femeia cu care stai trebuie să trebăluiască domestic, să ştie găti şi primi musafiri, să fie preocupată de casă şi nimicurile menajeriei. Aşa au apucat să vadă acasă bărbaţii maturi ai zilelor noastre şi aşa au deprins ei din educaţie că arată femeia ideală.
Cum spuneam, nu mă calific la nici unul dintre criteriile domestice, aşa încât mi-am radiografiat atent lista (sumară) a calităţilor prin care compensez cât de cât abaterea de la norme de cuplu. De ce ar sta un bărbat (minunat) lângă mine? De ce ar tolera un bărbat (special) capriciile unei femei rebele care îşi petrece toată ziua alergând între întâlniri şi ajunge acasă la ore târzii?
În timp ce fuiorul defectelor mele s-ar desfăşura nestingherit pe multe coloane, am găsit virtutea rară ce mă ridică în ochii bărbatului de lângă mine: n-am încercat niciodată să-l schimb.
Nu i-am făcut niciodată observaţie. Pentru nimic. N-am încercat să-l modelez astfel încât să semene cu personajele cărţilor (s-a întâmplat să aducă a Făt-Frumos), n-am încercat să-l transform astfel încât să fie impecabil după criteriile mele. Nu-i cer socoteală niciodată pentru timp, gesturi, întâmplări, afirmaţii sau detalii. Îşi trăieşte liber bucuriile, îşi umple flexibil timpul, îşi hrăneşte neîngrădit pasiunile. Nu-şi ţese buzunarele, nu-şi cifrează numerele din mobil, nu-i obligat la explicaţii când primeşte sms-uri feminine.
Nu m-am străduit şi n-aş schimba nimic la el fiindcă iubesc bărbatul de lângă mine pentru tot ceea ce este, pentru felul în care gândeşte, pentru felul în care se comportă, pentru ascuţimea minţii lui, pentru sufletul lui generos, pentru puterea de a se devota, pentru felul în care râde, vorbeşte, se mişcă şi arată. Şi mai ales pentru că parcurge viaţa cu zâmbet.
Bucuria lui de a trăi liber, de a fi el însuşi în fiecare moment, îmi mângâie sufletul cu mult peste vanitatea de a fi vrut să-mi fie vasal.”
Autor: Mihaela Nicola, “Pe tocuri”, Nemira 2007