Există flori care îşi păstrează parfumul chiar şi după moarte. Altele, n-au mirosit nicio singură dată în viaţa lor.

La asta mă gândeam ţinând în palmă o camelie rece şi ofelită, uitată o noapte întreagă în buzunar. Mă aşteptam să-mi miroase haina a frigărui şi ţigară, ea însă aducea puternic a camelie şi mare. 

Mătuşa Kalliopi şi-a păstrat până azi aerul de fetiţă zglobie. Probabil pentru asta toţi îi zic Popi. Când am întrebat discret o ureche care îi este prenumele de botez am întregistrat o uşoară şovăială înainte de un răspuns clar. 

Ne-am dus s-o vizităm pe Popi într-o după amiază splendidă de mai. Casa din piatră de munte, cu arc de iasomie, fântâniţă şi o poiană de flori exotice, se înălţa pe un deal cu poalele muiate în mare. Oriunde nu-ţi aruncai ochii, te învăluia o încântare dumnezeiască. Îţi venea să exclami în largul maxilarelor: “Ce noroc, Doamne, au unii să trăiască chiar în paradis!” Mi-am redus însă la timp şi aproape cu de-a sila răbufnirea într-un surâs cuminte. 

Se împlinesc 10 ani de când mătuşa Kalliopi poartă o rochie neagră, cu croială elegantă. Mai ales pe la botezuri şi cununii. Nu-i pasă că râde în cascade în timpul slujbei. Frumos râde, neprefăcut. Nu-şi mai zugrăveşte cruci din creştet la buric, nu respectă posturi şi alte tradiţii creştine. Pentru femeia asta măruntă, cu zulufi blonzi, ochii ca două lacrimi limpezi şi sufletul încărunţit au murit toţi zeii şi Dumnezeii. Odată cu fiul său.

Nu-şi impune nimănui doliul. Dimpotrivă, generozitatea ei te încântă exact ca florile cu parfumul lor nepotolit în luna mai. Zâmbeşte mereu şi ştie să prevadă dorinţele apropiaţilor. 

 -Văd că-ţi plac cameliile, îmi zâmbi cu steluţe în priviri. 

 -Da. Însă n-am ştiut că au miros atît de pătrunzător.

 -Să-ţi culeg un braţ?

 -O, nu. Doar una, dacă doriţi.

 Îmi întinde o camelie de un alb dulce. O pun la ureche şi explic:

 -Ca să-mi miroase tot drumul până acasă.

Mă petrece cu un râs copilăresc, plin de clopoţei. Râd şi eu.

Am lăsat-o în urmă cu un aer uşor rătăcit şi privirea înecată în largul mării. Apusul îi colora obrazul cu un roşu de aramă. Un surâs trist se adresa trecutului.

Înserarea se lăsa lin peste paradis. Sufletu-i părea că a luat ascensorul spre infern.